Aripi (2)
June 8th, 2009
O mare aurie, intr-o dupa-amiaza in afara timpului, acum multa vreme. O caldura aparte ii cadea pe umeri si ii intra in suflet. Mirosul graului si al campului incalzit in ziua de vara ii umplea narile. Inchidea ochii si visa, simtind cum astrul ii ardea obrajii, fruntea, pleoapele si daca strangea din pleoape, putea vedea stelele printre care plutea. Spre necunoscut, spre alte lumi, spre liniste. Atingea cu varfurile degetelor, usor, cateva spice si astea o intepau, dar durerea era abia sesizabila. Senzatia de viata ii topea orice urma de agitatie, orice urma neliniste pe care o poate avea o fetita la 7-8 ani. Ce era atunci? Ce urma sa fie? De ce? Inspira odata adanc aerul uscat si plin de dorinta de reproducere a naturii. Lumea trebuia sa fie asa pentru eternitate.
Fiind schimbul de zi, s-a trezit in timpul miscarilor bruste si infricosatoarei ale camerei blocului in care statea si nu s-a speriat pentru ca stie cum sa reactioneze in timpul cutremurelor pentru ca asta era meseria ei, care ii fusese desemnata de Partid, respectiv cea de Salvator, lucrand in ambulante, in masini de pompieri, descarcerari, pe teren, cand aveau loc cutremure, atat de dese in ultima vreme, urmate deseori de incendii, vazuse atat de multe cadavre, incat putea spune ca i se par mai numerosi mortii decat viii, se obisnuise cu mirosul fetid, cu mirosul lasat de cadavrele ramase sub daramaturi, putrezind, mirosul bacteriilor si al viermilor care devorau pasional corpuri, odata ce sufletele plecasera printre daramaturi, flacari sau fiare contorsionate, iar Partidul o laudase pentru activitatea ei continua si neostoita decat de rezultate cat mai marete pentru salvarea vietilor membrilor cazuti eroic in urma unor dezastre naturale, dar normale.
As vrea sa ii dispar in brate, oriunde s-ar afla, acum. Sunt pregatita. Nu am inteles de ce trebuie sa fie dificil sa il gasesc sa ii spun ce gandesc, sa ma accepte, sa ma inteleaga. Sa evadez din lumea asta. Sa evadam. Sa fugim in lume, sa cautam legenda teritoriilor libere la a caror existenta mi-e teama sa ma si gandesc, nu doar sa discut cu cineva. Pedeapsa se da repede, in urma unei judecati simple si sumare: nimeni nu are voie sa gandeasca altfel decat Partidul! Si sa dispar cu el de mana in marea albastra si intinsa si sa ne stropim si apoi sa alergam din nou pe plaja, sa nu avem prosoape si sa facem solzi din nisip. Sa il sarut si sa ii spun ca sorii vor apune de sute de ori si tot pe el il voi iubi. Apoi seara sa vina umeda, sa transpir si sa il incit. Iar ploaia va veni si vom iesi afara din coliba construita de noi sa il serbam pe zeul ploii, fericiti, acolo, departe de tot ce inseamna Prezent. O alta epoca sa inceapa.
Cotrobaind mereu prin daramaturi, se intampla ca echipele de Salvatori sa gaseasca lucruri pe care si le insuseau, dar ea nu facea niciodata asa ceva, i s-ar fi parut ca le-ar calca pe morminte (desi Partidul nu practica inmormantarea, isi aducea aminte ca in vremuri trecute, lumea isi trimitea strabunii in tarana, pentru ca din pamant venim si in pamant ne ducem), asa ca nu le dezonora si punea totul in pungile cu resturi, poate cei de la Comisiile care se ocupau cu evidenta populatiei sa fi avut grija sa le sorteze si sa le arda cu resturile celor gasiti, iar ea cotrobaia in continuare, luand piatra cu piatra, caramida cu caramida, chemand excavatorul sa smulga planseele de beton, precum niste bucati de carne pentru a putea patrunde si mai adanc in trupul rece si care emana mereu praf, ea gandindu-se ca praful asta insoseste sufletele spre cer, spre libertate, dar moartea nu e o solutie, moartea e naturala, moartea nu o va impiedica sa treaca mai departe prin scheletul de fier beton sa caute un posibil rasuflu, pornit dintre niste buze si nari.
Sau sa fie niste munti, plini de paduri si pasuni, plini de creste semete si pazind lacuri albastre. Noi sa fim mici si sa privim la toate minunatiile astea dupa o zi de urcat pe cel mai inalt varf. Sa ne arda obrajii vanturile si soarele, sa radem ca am putea sa il apucam pe discu galben cu degetele si aduce pe pamant. Poate asa ar arde tot ce este sub noi, departe, departe de teritoriile astea. Sa inspir aerul de munte si sa ma stranga la pieptul lui si sa il privesc in ochi. Sa nu pot sa ii spun cat de mult il iubesc, dar sa imi citeasca privirea. Nu visez prea mult, cred ca sunt doar un om normal, care gandeste si caruia nu ii e teama sa faca asta, dincolo de prezent.
Excavatorul smulse o noua halca de carne prafuita si ea vazu clar niste picioare ale unui om iesind de sub urmele unui planseu, se apleca spre el, indeparta, nu fara greutate, urmele de mobile si alte resturi de pe fata lui si apleca urechea, omul acela era in viata, ii sterse praful de pe fata cu o batista si ii mangaie fata acelui tanar barbat, atat de frumos, atat de lipsit de sanse, ea stia asta si incerca doar sa il faca sa se simta bine acum in ultimele lui clipe de viata, el incerca sa ii spuna ceva, nu intelegea, dar el o impinse abia sesizabil, iar in mana lui gasi ceva metalic care sclipea timid sub razele curajoase ale soarelui.
Mana victimei i-l intinse, iar ea il apuca sa il stearga de praf. Era o pasare de metal. In timp ce barbatul rasufla din ce in ce mai greu, ea termina de sters acea pasare din fier, acea jucarie, care avea o cheita. O invarti , iar pasarea se ridica usor spre soare. Ea privi aceasta mica minune sperand ca o sa o ia in zbor, sa calatoreasca pe acel Phoenix departe, catre teritoriile libere, acolo unde ar fi putut fi ea insasi, acolo unde sa nasca suflet din trupul ei, acolo unde ei sa rada dimineata, dupa-amiaza si seara. Dar pasarea lua in zbor doar sufletul acelui barbat.
(va urma)
Dimineti imperfecte (1)
June 5th, 2009
Nu stiu de ce am plecat in seara aceea, nu stiu de ce nu m-am oprit atunci cand ma strigai, atunci cand aveai nevoie de mine, nu stiu de ce nu iti pot oferi un raspuns, nu stiu de ce nu ma pot opri in a ma indeparta.
Trupul ei se afla langa al meu si nu simteam ceva aparte. Simteam doar cum plutesc, total independent de starea aia, total rupt de lumea pe care o traiam existential sau spiritual atunci. Si la fel de total independent de lumea ei, creata in jurul meu. Traiam singur, desi eram doi in pat, desi pielea ei se apropia si se indeparta de corpul meu, in decursul respiratiei. Fusese o noapte aparte, asa cum e fiecare noapte dintre noi doi, dar acum, simt ca sunt singur in pat. Nu simt nici raceala, nici caldura, desi sanii ei se lipesc cateodata de spatele meu si ii simt atat de calzi. Totusi, sunt indiferent. Ma gandesc la tine. Ma gandesc ca tu ai nevoie de mine si eu am fugit, am fost atat de las, incat am fugit fara sa ma uit in spate, fara sa am curaj sa cotrobai in amintiri.
Iar cea de langa mine, imi ofera mult mai putin decat au avut altii nevoie in istorie pentru a incepe razboaie. Ma intorc spre ea si ii mangai formele, impasibil, ca si cum ai mangaia mana curenta de la scara blocului cand cobori sa iei paine. Incerc sa patrund in lumea reala, sa ii simt caldura si viata care izvoraste din ea (iubirea?) si nu pot. Nu pot atinge ceea ce nu simt cu adevarat. As minti-o si as face-o sa cada in Valea Visurilor Pierdute, acolo unde eu merg deseori (sa incerc?). Asa trec orele…
Ceasul cu alarma isi face datoria si ma trage de mana, mai-mai sa cad din pat. Ea este deja in dus; ma gandesc daca sa ma duc sa ma joc cu ea, ea sa ma refuze, eu sa persist, apoi sa cedeze si sa ma ia in brate si sa ne iubim. Dar inchid ochii si vad o alta lume. O lume care acum imi sopteste sa revin acolo, sa redevin ceea ce sunt, ceea ce sunt nascut sa fiu (asa e?). Apa se opreste si parca o aud cum canta. Doamne! De ce mi se intampla fix mie? De ce? hm? As da ziua asta, as da ceasul asta maniac de pe noptiera pentru a afla un raspuns!
Ce perfid sunt! Raspunsul e elementar, dragul meu… Raspunsul il stiu, asa ca mi-l ofer: pentru a face alegerea justa, trebuie sa fiu pregatit, sa trec prin intamplari mai mult sau mai putin directionate spre mine, dar foarte intense, oricum.
Se aude o usa si apoi alta, cea de la dormitor. Intra goala in camera, doar cu un prosop pe cap. E superba…e perfecta pentru gandurile mele terestre. Se apropie de mine si intind o mana si un zambet spre ea. O mint?
Ziua trece ca oricare alta, fara culori, dar cu multe sunete, fara glasuri, dar cu multa galagie. Sunt prins in ghetoul asta si nu pot scapa. Si ma tot gandesc, ma gandesc la soaptele din dimineata asta care sunt mai puternice decat acum cateva zile cand au inceput sa imi intre in minte. Nu zgomotos, dar atente ca si cum ar vrea ca de data asta sa intre si sa ramana definitiv in mine ca voci. Ca esenta.
Plec din cladirea jobului care mi-a fost acordat de catre El si trec prin viitorul luminos pe care ni l-a imaginat acum zeci de ani. Suntem aici, in civilizatia perfecta, in care omul a ajuns unealta viitorului, iar El ne-a pregatit pentru stadiul asta, de participanti la Creatie, la o epoca sublima.
Taramul promis, taram al omului ultra-dezvoltat. Daramaturi, praf si munti de moloz in spatele unor cladiri inalte cu geamuri false, indaratul carora poate au loc sedintele ale partidului cu oamenii lui sau un director al securitatii poporului reguleaza cu spume la coltul gurii vreo secretara plinuta sau doar o eleva rapita dupa bunul plac.
Pentru ca indaratul lumii asteia perfecte a geamurilor false nu exista decat oameni in lanturi, lanturi ale mintilor lor subjugate unor credinte false.
Si ce ma impiedica sa ma revolt? Faptul ca sunt prea slab, pentru ca imi convine sa stau in umbra acestor monstri de beton si sa privesc cum monstrul imens si diform si devoreaza victimele pe alese. Martor neutru la festin!
Cu mainile in buzunare ma opresc o clipa din drumul spre magazin, de acolo voi cumpara ceva pentru ea, azi aniversam….nici nu mai stiu cati ani. Nu conteaza anii, conteaza ce simt pentru ea, inca. Ma apropii de gura stirba a acestei feline rahitice care ma primeste printre gratiile ei ruginite. Ma uit pe rafturi, poate ii voi face cadou un fir de praf. Sa ii exprim modul nostru de a disparea din fata Lui. O gluma pe care daca ar fi avut informatori in mintea mea mi-ar fi asigurat o disparitie placuta din Registrele umanitatii. Si nici in somn nu vorbesc, asa ca ma simt in siguranta. Am pus un deget pe un raft prafuit si deodata durerea care pornea din ceafa spre tot capul a inceput sa ma prinda in clestele ei. Am inchis strans ochii si m-am sprijinit de un raft superior. Dar mana dreapta libera parca fara a ma asculta, a inceput sa scrie prin praf, cu degetul aratator. Vocile din mine plutesc in sufletul meu si se aud din ce in ce mai clare! Negru. Calm. Si niste voci (parca altele) cresc in intensitate. Cazusem pe podea, lesinasem. Vanzatoarele (cinic termen, totusi) incercau sa ma resusciteze strigandu-mi diverse nume si zgaltaindu-ma. Ma simteam ca intr-o mahmureala zdravana si m-am sprijinit de rafturi. Le-am spus ca o sa imi revin, e doar o raceala puternica la cap, le-am mintit si le-am asigurat ca voi instiinta imediat Comisia Sanatatii, aratandu-le carnetul de partid. Le-am rugat sa ma lase, si dupa cateva minute, m-am ridicat in capul oaselor. M-am uitat ca amintindu-mi de un vis spre raftul pe care scrisesem (sau doar mi se paruse) ceva si totul era sters. In cadere, mai mult ca sigur, am dat cu mana peste si totul s-a pierdut. Inca un moment norocos al zilei.
Am iesit din gura felinei rahitice si m-am indreptat prin labirintul binestiut al mizeriei dincolo de betoanele frumos asezate. La un moment dat un grup de copii zgomotosi mi-a iesit in cale. Urmareau ceva, dar nu imi dadeam seama pe moment ce. Profitand de faptul ca s-au oprit cand le-am iesit in drum, am vazut ca alergau dupa o pasare mica din metal, cu arc. M-am aplecat si am luat-o in mana. O jucarie atat de veche si totusi functiona. Am inceput sa ii admir penajul colorat deloc strident. Sub ea, era un fel de cheita, acolo unde se afla inima, de care copiii o invarteau sa mearga mai departe. Ei se uitau acum la mine, cu uimire, poate ca nu aflasera ce e aceea teama. Pentru ca ar fi trebuit sa o simta. Jucariile vechi erau interzise de ceva vreme. Nu am inteles de ce, poate pentru a nu ne transmite mesaje ale lumilor precedente. Nu mi le aduceam aminte bine din povestile parintilor, dar mereu cand imi spuneau despre tineretea lor ma duceau in beci si ma rugau cu ochii in lacrimi sa nu spun nimic cuiva, nici macar prietenilor. Nu m-am putut stapani si atunci i-am trimis spre moarte. Mi se parea lucrul just facut. Am primit laude, am fost oferit ca model maselor stranse la un miting. Am primit o ciocolata mica si o carte de povesti din istoria milenara a Partidului. Ce ma sperie acum, la atatia ani dupa, e ca nu simt nimic pentru momentul ala: remuscare, parere de rau, mila pentru niste oameni educati care au fost trimisi la moarte fix de copilul lor.
Dar imi placeau atat de mult steagurile enorme prin care imi treceau pe fata atunci cand eram pe piedestal, la miting. Le simt si acum matasea fina care imi aducea un curent de aer mai rece decat cel cald al zilei de-atunci.
Priveam mica pasare de metal si am dorit sa o am pentru mine. Le-am spus copiilor ca o confisc pentru a o da Comisiei Educatiei, dar ca pe ei nu ii voi preda niciunei autoritati. Le vedeam ochii inlacrimati, nu de teama, ci de dorul jucariei pe care o vedeau acum pentru ultima data. Undeva privirea asta a lor, m-a rascolit pentru ca am simtit un junghiin stomac. Nu era a buna. Nu duceam nimic niciunei Comisii, dar gandul de a trada joaca unor copii ma infricosa. Voiam sa le dau ceva in schimb atunci, dar trebuia sa pastrez aparentele.
Privirile lor ma urmaresc de-atunci, chiar si acum cand scriu randurile astea, atat de departe de toti, toate si tot.
Aproape de casa, gasesc deschisa inca libraria Partidului si cumpar o carte de poezii dedicate schimbarilor zilnice. (Unde sunt acestea? Sunt doar cand dispar colegi de la munca, ridicati pentru diverse acuze).
Cu cartea avand o funda intru in apartament, unde ea ar fi trebuit sa ma astepte. Pun cartea pe masa, imi trag un scaun si ma asez. Privesc in gol, in lumina care intra aproape orbitoare, din cauza soarelui, pe geam. In albul ala ii vad intai forma trupului, apoi, difuz, chipul.
O strig si dispare.
Azi era aniversarea noastra. Dar visul ei nu isi face acum aparitia, acum cand ii adusesem un cadou. acum cativa ani a disparut pentru totdeauna de langa mine. Pentru ca ea cutezase sa se opuna. Ea fusese om, iar eu doar un las. De-atunci, traiesc visuri cu ea si nimic real nu mi s-a mai intamplat in asternutul care e mototolit doar pe jumatate de pat.
Diminetile sunt doar imaginate perfecte, intre pereti din prefabricate.
(va urma)
Zgomotul
March 11th, 2009
“Toți pasagerii pentru cursa de Tel-Aviv sunt invitați pentru îmbarcare la terminalul 9″. Și anunțul se repeta de câteva ori pentru ca fiecare întârziat să poată ajunge la avionul care peste câteva zeci de minute avea să depășească straturile de nori lacrimogeni care se aventurau deasupra Frankfurtului de mai bine de două zile. Iar peste vreo două ore să survoleze plajele nisipul și soarele Israeului. Călători de toate vârstele, așa cum îi șade bine unei companii aeriene care se respectă și care oferă condiții excelente de zbor. Și un grup de însoțitoare de zbor care au făcut să simtă înțepături în inimă băieților cu vârste cuprinse între 15 și 85 de ani. Și chiar pasaje din arii celebre la toaleta, probabil pentru a ajuta tractul digestiv să se elibereze de tarele unui prânz copios. Doi profesori vorbeau într-un idiș abia perceptil, niște copii se țineau temători după fustele mamelor lor. Alți pasageri, de diferite naționalități și nații. Culori și idei.
Și coada devenea din ce în ce mai scurtă, când un tânăr alergă cu un rucsac de voiaj în spate căutând ceea ce avea să se dovedească mai târziu a fi pașaportul. Îl scoase. Islandez. Și însoțitoarea care făcea check-in-ul îi zâmbi neutru, dar politicos și privi peste capul lui. Respiră de câteva ori apăsat, în timp ce tânărul își aranja lucrurile pentru a intra prin tunel, spre avion. Femeia privi peste capul lui, căutând alți pasageri întârziați, dar liniștea acelui culoar nu avea bilet în avion.
Centurile legate, instructajul făcut, reclamă la duty-free-ul companiei, nu se fumează, un copil apasă un buton, din joacă, condescendența însoțitoarelor de zbor este omniprezentă. Și norii cum se scurg parcă prin avion. Tânărul întârziat scoate o cameră foto și fotografiază șiragurile de ploaie care se perindă prin afara hubloului. La un scaun, în stâng lui, o bătrână de culoare privește fix, înainte de parcă ar fi primul ei zbor cu avionul, iar decolarea i-ar da frisoane. Islandezul zâmbește și se întoarce către ea. “It’s ok”. Bătrâna inspiră puternic și închide ochii. Îi ține așa pentru câteva secunde și îi deschide clari, așa cum parcă nu îi avusese înainte de a își uni pleoapele. Zâmbește și deși nu își întoarce capul spre tânăr, acesta simte că zâmbetul îi este adresat și se liniștește. Se întoarce spre hublou, unde norii sunt deja un pat mare, infinit și alb sub ei, iar deasupra lor nu există decât albastru și lumina soarelui care este undeva în spate. Vuietul din alte avioane nu era prezent la acesta în care ne aflăm, confortul regăsindu-se în costul biletului.
Un copil udat pe față ieși din toaletă. Ceva probleme cu stomacul după decolare. Iar prin hublouri intra lumina. Însoțitoarele se plimbau printre scaune. Undeva, un grup de bărbați porniseră o discuție politică într-o engleză ceva mai abruptă despre situația din Israel, despre atacurile din Gaza și despre implicarea Iranului. Pro și contra variau în funcție de energia unora și altora. În față, doi proaspăt căsătoriți urmăreau împreună un film la un notebook. Bătrâna privea pe lângă tânărul fotograf care acum își seta camera. Ochii ei zăreau tot acel albastru imens ca pe o eliberare. Ar fi vrut să zboare și ea, ca avionul, pe deasupra norilor. Și să se poată vedea, în acel avion. Să nu fie una și aceeași persoană cu cea care stătea pe scaun.
Aburii mâncării oferite pe tăvițe din aluminium jucau ofensiv cu papilele gustative ale călătorilor. Dar nu toți primiră așa ceva, poate nimeni nu se gândise la ei. Pilotul le spuse în trei limbi de circulație internațională că zburau la o altitudine de mulți metri, că vremea e frumoasă și că este invidios pe ei pentru că mâncau acum. Și ca o glumă macabră continuă: “pentru că nu se știe când se va mai întâmpla”. Cățiva tineri din spate, râseră zgomotos, alții erau impasibili, unii protestară încet, islandezul era indiferent. Doar bătrâna de lângă el zâmbi. Și închise ochii.
În alte zile, precedente. Știri.
“Victoria asupra celor de la Bayern Munchen în Cupa Germaniei le adusese faima. Autocarul veni și îi luă de la stadion. Cei trei jucători evrei urmau să fie lăsați la aeroportul din Frankfurt pentru a își petrece sărbătorile alături de familiile lor. [...] O clipă de neatenție a șoferului [...]”
“Atentantul de la Consulatul Israelului din Munchen nu a fost revendicat de vreo grupare cunoscută [...] a lăsat în urmă familiile îndoliate a patru bărbați [...]
“Cei doi bătrâni au murit în somn, într-un caz care a surprins întreaga țară…”
“Un islandez a fost lovit pe trecerea de pietoni de o mașină de teren. Autorul a fugit de locul faptei, iar tânărul se află între viață și moarte. Doctorii au precizat… [...]
Acum, aici. Spre eternitate.
Bătrâna zâmbea pentru că magia tărămurilor ei o trimisese să își ducă la îndeplinirea menirea într-un mod surprinzător. Nu fusese în timpul vieții ei cu un avion, le văzuse doar ca pe ființe miraculoase, aflate pe cer. Zâmbea pentru că ea trebuia să îi conducă. Zâmbea pentru că era gata pentru ceea ce avea să urmeze. Pentru că știa că pasagerii ceilalți nu vor fi pregătiți. Niciodată nu sunt. Așa învățase ea de la vraciul satului din centru Africii unde se născuse. Călatorii nu sunt pregătiți niciodată pentru drumul lor. Morții niciodată nu cred că sunt morți.
“Vă rugăm să vă legați centurile. Vom intra într-o zonă cu puternice turbulențe”.
Avionul se zgâlțâia din toate încheieturile, din ce în ce mai puternic, iar o lumină îl invada pe toate hublourile. Reflexii stranii, dar plăcute. Tânărul dori să privească pe hublou, dar închise ochii în fața razelor care veneau miliarde spre el din orice direcție. Un zgomot se auzea din ce in ce mai tare; venea ca un mesager neanunțat. Nu era motorul avionului și nu își putea da seama ce este. Era ceva indescriptibil pentru că era o melodie a liniștii. Ciudat lucru, dar nu era speriat. Se simțea doar împăcat cu el. Închise ochii și își aminti câteva clipe din viață. Și munții copilăriei. Curând, aveau să existe doar lumina și zgomotul.
Penitență
March 5th, 2009
Bățul născu o serie de cercuri concetrice în balta din apă și sânge. Cercurile împiedicau imaginea să se reflecte. Imaginea unui bătrân care pătrundea în Piața de pește a unui complex alimentar. Cel mai mare dintr-un oraș ca oricare altul. Bătrânul înaintă spre tarabele unde vânzătorii începeau să strângă peștii și alte animale marine și să le pună în butoaie mari cu sare și bucăți de gheață. Mirosul viețuitoarelor marine, în mare parte moarte, și al sării în care se păstrau căpătase în acea piață proporțiile unei entități care îți ieșea greu din minte.
“Aveți ceva pentru mine?” iar vânzătorul îi răspunde bătrânului că ar fi cazul să mai cerșească și pe la măcelari pentru că și așa s-au aciuat destui vagabonzi pe acolo, iar resturile le țin pentru animalele de acasă. Foametea din ultimele luni nu trebuia să afecteze paznicii gospodăriilor care le erau mult mai utili decât adunătura de împuțiți puturoși care adulmecau piețele seara.
“Dar vreau doar niște crap pentru fiul meu. La măcelărie m-au alungat și mi-au spus toate lucrurile alea…” dar vânzătorul de la taraba de pește la care se oprise bătrânul; nu părea să fie înduplecat și chiar îl amenință pe bătrân să plece sau va chema pe paznicii pieței. Bătrânul îl mai rugă încă o dată, dar de data asta din priviri. Pentru că își iubea atât de mult fiul, mai ales în urma atâtor greutăți trăite împreună cu el. Și în ciuda lucrurilor spuse de măcelar și pe care le auzise de atâtea ori în cei peste 10 ani; lucruri care ar speria copiii și ar produce fiori adulților, realitatea în acea parte de lume. O realitate atât de aspră cu destinul a două ființe: un tată încărunțit prea devreme și fiul lui, apărut prea târziu. Prea târziu nu ar fi fost o problemă, dacă nu ar fi părut un blestem destinul tânărului.
Scuzele și lacrimile tatălui erau prea mult pentru fiul său. Încercă să îl țină în brațe, iar bătrânul aproape sughița între lacrimi, pentru ca la un moment dat, să adoarmă. Erau prea multe zile de când nu mâncaseră ceva consistent, ci doar rămășițe de la un restaurant sau altul. Băiatul îl conduse pe tatăl său în pat, își trase un fel de palton pe el, deschise ușa și inspiră aerul liniștit și răcoros al serii. Simți până departe, până la un hotel a cărui bucătărie gătea azi niște paste cu sosuri de roșii și multe bucăți de carne. aveau și multe fripturi gătite după cele mai noi rețete, mirosuri care te făceau să te miri de imaginția unora care se ocupau toata ziua cu descoperitul unor noi sosuri și a unor timpi de preparat carnea pentru a o face fie mai în sânge, fie mai rumenită, fie între și tot așa, pâmă gura băiatului se umplu de apă și simți că leșină. Își ascuți urechile și auzi în parcul din apropiere cum o bufniță sau o pasăre de noapte trece printre copaci, căutand o creangă pentru pauza dintre ronduri. Aerul începea să pătrundă în casă și mai mult ca sigur l-ar fi trezit pe taică-su, așa ca închise ușa în urma lui și făcu niște pași pe trotuar, trăgându-și cât mai sus gulerul paltonului. Se plimbă preț de câteva minute în josul străzii, până ajunse la intersecția cu bulevardul. Peste șoseaua lată se vedea intrarea în parc, dar se opri la colțul clădirilor. Luminile străzii dădeau nuanțe de claritate specifice zilei, iar el nu avea gulerul suficient de înalt pentru a se acoperi. Stând cu mâinile in buzunarele paltonului, apăsă cu tâmpla un colț al clădirii aflate aproape de intersecție, în timp ce privea mașinile cum se strecurau printre umbrele copacilor sub becuri. Iar vântul încerca să deseneze acele umbre în forme cât mai ciudate, postmoderniste, iar durerea din tâmplă începea să îl tragă în amintiri. Amintiri care se confundau cu umbrele de pe asfalt, poate ele erau imaginea naturală și inevitabilă a celor simțite în toată ființa lui de către băiat. Se împlineau câteva săptămâni de la acea întâmplare pe care voia să o uite, să o numească “întâmplarea care nu există și pe care nu mi-o aduc aminte”, dar tocmai prin concentrarea asta asupra ei, nu reușea să și-o îndepărteze din minte. Ziua în care reușise să facă dispărute umbrele de pe drum. Care acum se jucau liniștite cu mașinile care treceau ducând spre case sau alte locuri oameni cu destine mult mai frumoase, cu mâncare pe masă în seara asta, cu așternuturi spălate des și mirosind a lavandă, cu căldură controlată în casă, cu copii jucându-se în camera lor, cu mirosul parfumului ei rotindu-se prin camera și înnebunindu-l pe soț.
Băiatul privea umbrele. Iar umbrele se simțeau privite, așa că fără să fie văzute de altcineva, traversară bulevardul și începură să dea târcoale băiatului. Acesta se uită în sus, le privi câteva secunde fără a schița vreun gest și se trase câțiva pași înapoi, aproape într-un gest mecanic. În semiîntunericul acelei străduțe părea o ființă mitologică și care privise cerul, după care se dădu în spate.
Ea trecu pe celălalt trotuar și luminile străzii se stingeau în urma precum într-un clișeu cinematografic. Detalii precum frumusețea ei sunt evidente, dar magia acelui moment îl trase pe băiat spre pământ, simțind cum se țintuiește în asfalt. Era a șaptea zi când o vedea, când ea trecea pe acolo. Niciodată nu ieșise să se plimbe în fața parcului sau în parc pentru a o vedea. De fapt, latura lui apropiată de cotidian o și uita după ce o vedea alergând cu iPod-ul in urechi sau mergând simplu, la pas. Dar era altceva în el, ceva pentru care ucisese suflete de mii de ani și care îi convulsiona existența sa, mai mult sau mai puțin reală. Pentru că în clipele de conștientizare a propriului eu, nu știa unde se află. Cum. În ce stare. Existența! Și acel ceva din el care îi revoluționa stările îi dădea un impuls să o ia de mână pe acea fată și să zboare. Să nu se uite în spate și, în timpul zborului, doar in ochii ei. Să îi povestească legende umane care pentru el fuseseră momente din viață. Să o țină de mână și să topească, așa cum se topea ciocolata în ghiozdanul unui copil care stătea prea mult în parcul din față, vara. Ar fi vrut să o facă Regina Lumii, dar… Și se opri. O durere ca un pumn îi ghemui stomacul și intestinele într-o senzație de vomă, reală precum zidurile unei cetăți care se dărâmaseră în fața ochilor lui.
Ca urmare a privirii lui!
Căzu pe spate și cumva, cu o ultimă forțare urlă pentru ca toate gândurile, umbrele, ideile, cuvintele, secundele, frunzele unei livezi, plânsetul unui copil, ura și … iubirea să dispară din el. Vid.
Pașii se apropiară repede, mai apoi încet, iar fata frumoasă se opri deasupra lui și îl privi uimită de poziția lui aproape crucificată. Îl atinse pe față, încercând cu teamă să îl trezască. Îi luă pulsul. Slab. Îi puse mâinile pe lângă corp. Opri iPodul care rula atunci Lamb. Îngenunche și încercă să îl ia de mână. El tresări și crezu că a dispărut și e doar un fruct kiwi în mâna unui copil care e pur. O privi și simți cel mai uman sentiment din viața lui. Durerea începu să îi acapareze corpul, dinspre degetele de la picioare, spre trup, brațe și mai departe. Simțea că durerea încerca să alunge ceva din el, și cuvântul se apropi de mintea lui (sau de suflet?) încercând să își spună numele. Ar fi vrut să se termine totul, nu mai rezista nicio clipă durerii. Orice urmă a lui din trecut, a faptelor duse la împlinire, nu fără vanitate, orice secundă a unui păcat neplătit îl încerca acum.
Ea, omul, îl privea atent și nu înțelegea de ce acel tânăr tremura și transpira, iar un fir de sânge îi curgea din nas. El o privea și îi auzea gândurile. Se ridică pentru o clipă și simți pentru acele secunde: era îndrăgostit. Era om.
Implozie și liniște.
Ea privea nedumerită, blocata. Nu era speriată. Își reveni după câteva secunde și formă la telefonul mobil un număr de trei cifre. Altădată, ar fi speriat-o liniștea din jur. Dar acum… acum i se părea ceva ireal, un moment ca un punct plin de putere. Nu își putea explica exact. Dar era liniștită. Simțea o căldură în suflet. Trupul din fața ei era inert acum, dar nu plângea pentru moartea lui. Doar îl privea și zâmbea. (De ar fi știut de ce zâmbea atunci!)
Poate dacă ar fi văzut cum asupra trupului lui ninge. Dar ea nu putea să vadă dincolo de lumea ei. Băiatul auzi, însă. O voce eternă care îl chema acolo de unde plecase când începuse lumea:
- Gabriel!
Wandering Dreams
February 22nd, 2009
Lonely ranger,
Who chased the winds?
As freedom paths
On dusty nights.
I walk the rocky desert, as it develops into this town, out of this world, enlightened by the firms, but the streets make up a maze inside this tree that grows on the back on a huge cougar that jumps over a rift, with his thoughts scared by some smoking gun, crying a prayer to the moon next to the sun which lights passes through the yellow-red leaves of the tree that I admire in this dream I wish I never end while I wander inside your dreams to understand some miracles I’ve seen dispersed like snowflakes in front of your mysterious deep eyes.
Lonely ranger,
Come dig out my soul.
I wish…
It weren’t so hard to fly
(to die)
Upside-backwards.
I wish the angels who catch us
When we take the step
Would be more and more
So no one would pass
To the eternal mist.
I wish no snowflake
Would die in your arms.
