Fără tine
October 5th, 2009
Atâta vreme, fără tine.
Atâtea toamne, fără tine.
Atâtea visuri, fără tine.
Atâtea lacrimi, fără tine.
Atâta ură, fără tine.
Atâta dragoste, fără tine.
Cu gânduri care poate acum ajung la cer,
atât de greu ne este astăzi.
Fără tine.
Amorf
August 30th, 2009
As vrea sa incep prin a cutreiera marile, poate asa imi voi gasi alinarea in serile in care stelele raman impietrite pentru ca pamantul nu se mai misca. Imi ramane doar mie nemiscat, o piatra amorfa calatorind in univers; eu, unic, pasager privind cum punctele galbene si palpaind viata se intrec prin a imi descrie constelati cu nume mitologice sau nume mistice din liter si cifre din mintile nebune ale unor savanti fara somn. Cutreierand marile pe piatra amorfa sa descopar ca aceasta redevine bucata de paine prajita cu unt si dulceata de visine. Nimic mai mult decat cea pe care o gandeam ca fiind o lume aparte atunci cand, in diminetile copilariei imi imaginam universuri in orice imi putea cuprinde privirea. Privesc prea mult si incer sa traiesc prea mult. Prea mult cand totul este din ce in ce mai amorf. Ingerule! Apleaca-te sa imi asezi visurile, cele care chiar ele imi intuneca realitatea tocmai pentru ca insasi existenta lor le impiedica in a deveni fiinte de lut. Cauta-ma, ingerule pentru ca eu nu te mai pot vedea, nu te mai pot simti, nu mai pot citi seara la lumina zborului tau.
In alta lume, nu necunosuta, dar nici prea placuta….
Pentru ca ai devenit in forme umane…
Pentru ca ai intrat in contact cu entitati umane…
Pentru ca ai simtit din nou…
Pentru ca asa este voia…
Un amestesc de fiinte mai mult sua putin groaznice prin forma lor fizica, montri cu multe capete, si mai multe membre, forme alunecoase, suierat sau urlat, unii isi rod unghiile, altii incearca sa se suie in spinarea altora entru a vedea mai bine (nu car ar avea si ochi pentru asta) spectacolul pe care il ofera Societatea. Societatea care Pedepseste Umanitate. O congregatie veche dinaintea lui Lucifer, o congregatie a primilor Decazuti. Unde sunteti?! Loviturile de ura ii amesteca trupul, carnea, cu focul fulgerelor cu care il ating. Nu plange, ci doar priveste in sus, pana cand albul ochilor il stinge si parca lesina. Aripile taiate, atarnate in un fost arbore, singular, in pustiul semintunecat sau semiluminat. Odata ai zburat.
Du-ma acasa, du-ma departe, intr-un fiord, peste varfuri de brazi care sa imi zgaraie mainile cand incerc sa ii ating. Intr-o biserica de lemn, uitata de sute ani, in negura padurii sa stau sa ma rog la icoane sterse si sa le cer spiritelor crestinate de vikingi sa ma duca pe barcile lor in lumea cea mai buna dintre lumile bune pe care ei le-au cucerit.
Du-ma acasa, du-ma departe, pe sub nori, spre un tarm pustiu din Sardinia, sa privesc peste mare si peste nuraghe, in misterul civilizatiei lor, patrunsa de soare pana in umbra unui pin sub care sa iti citesc poeme sarde din secolul 19, in zgomot de valuri prinse in capcane.
Du-ma acasa, in pustiul de pe Venus sa inspir aerul curat de gaze mortale pentru pamanteni si sa cutreier dealurile si muntii cu zile lungi si sa prind din zbor o pasare albastra, mica si stranie si sa cred ca exista viata acolo. Acolo unde nu se intampla sa fie zgomot, ci doar planeta care conduce ziua catre noapte si noaptea catre zi, pe planeta de peste drum.
Du-ma acasa, acum ca sunt singur, iar ingerul meu sufera, du-ma acasa, din frigul asta, du-ma acasa dintre peretii astia pe care se prelinge apa cu sangele celor torturati in camera de deasupra. Ma rog ca sufletul lui sa zboare departe, mai departe decat gandurile mele, mai departe decat zidurile astea. Pentru ca in timpul bataii pe care o primesti impacat, simti cum bucatile de carne se desprind de tine si se transforma in fulgi de nea care plutesc, iar apoi cad usor, pe pamant. Iar trupul tau este racorit de senzatia de alb care pluteste in jur, iar tortionarii nu sunt decat copii care se joaca aruncandu-si bulgari de zapada.
Noi am vrut doar sa ne urmam un crez, in tot ceea ce inseamna speranta diminetilor cu zambet, al zilelor cu ziare citite in piete in care se intrec arome de cafele, in orase cu tramvaie care sa zboare pe sine si sate unde taranii sa intoarca fanul cu gandul la iubita lor care ii priveste dintre copaci cu merindele pregatite, in scoli copiii sa invete ca stelele sunt libere, asa cum este si spiritul nostru chiar de aici dintre locuri pe care imaginatia umana nu le poate percepe, nici macar un Dante renascut. Acum incercam sa ne transformam in pietre, una cu zidurile, pentru a nu mai simti durerea stergerii visurilor.
Aiud! Sighet! Jilava! Pitesti! Gherla! Canal! Atatea urlete si atatea suflete vii in trupuri care mor.
Noi speram.
Odă
August 10th, 2009
Celor care au crezut.
Glorie eroilor căci lumea lor e îndepărtată. Ei nu știu când și dacă le aducem numele în prezentul nostru relativ, în gând. Glorie eroilor căzuți pentru ca după-amiezele să ne fie liniștite la umbra viței de vie și în gustul dulceței de nuci verzi și al apei minerale. Glorie! Glorie eroilor pentru că au decis să guste pământul, în loc să zboare cu visuri către iubirea lor. Pentru ca noi să simțim, să părăsim, să iubim, să plângem, să râdem, să dispărem, să revenim. Onoare eroilor pentru că ne-au făcut să plângem în brațele mamelor noastre și care ne-au liniștit ducându-ne la pieptul lor. Onoare eroilor pentru că zborul lor în foc și pierzanie a însemnat eliberarea trupului lor de sufletul lor imens. Pentru că tragedia lor înseamnă liniștea noastră de a mirosi teii primăvara și a gândi, scrie, spune, imagina cuvinte și gesturi pentru persoana iubită. Onoare eroilor pentru că stau liniștiți sub iarbă, sub pământ, sub uitare sau sub aducere aminte. Cinstit să le fie numele în Valhala, Olimp și oriunde au plecat pentru a își aduce forțele în slujba zeilor. Cinstit să le fie numele căci dorința lor de a fi liberi ne-a făcut pe noi liberi. Iar ei, morți, privesc tăcuți cum nu știm să apreciem libertatea și să întindem brațele, să devenim cruci al frumuseții, ale iubirii. Cinstit să fie numele eroilor căci ei I-au pronuntat numele în ultima lor suflare pentru că ei știu că El este Calea. Cinstit să le fie numele eroilor căci ei ne-au scos lacrimi false la aducerea aminte și tot ei au privit cum le transformăm locurile de liniște în centre urbane din verde, gri și negru. Atât de mult negru. Negru din care noi ne tragem bucuriile plăpânde și bolnave, negru în care respirăm, negru în care credem că vedem un soare dimineața și la amurg, negru în care ne înecam crezând că visăm, negru în care ardem, crezând că trăim, negru în care cântăm, crezând orice, negru în care ne pierdem, crezând că evadăm. Negru existând într-un punct pe carapacea unei țestoase.
Livada (3)
July 14th, 2009
“Nu incerca sa zbori… Nu e clipa sa poti descoperi cunoasterea.”
Soapte, voci in mintea dinaintea visului
“E vremea…” Voci si mai puternice. Si lumea e o iluzie in mijlocul unei ameteli puternice, ca o cascada de imagini.
O fetita alearga dupa parasutele minuscule ale unei papadii, prin livada insorita plina de meri copilarosi, in floare. Dar printre meri, tenebrele capata viata si se preling pe iarba, capata energii noi cum sereunesc pe dupa arbori, urca pe radacini, pe trunchi, coboara la loc printre firele de iarba in mii de forme. O ceata invizibila ochiului, o forta a antimateriei care, daca ar fi vrut, ar fi schimbat destinul universului in acea livada de meri. Diavolul este cele mai surprinzatoare forme, iar groaza nu vine din cele mai urate aspecte ale existentei universale.
Ruine. Orasul in ruine! Armatele invingatoare trec prin mormane de moloz si vieti care au fost odata zambitoare, apoi gri, ca sa isi dea seama prea tarziu de lipsa unei constiinte de sine. Puterea de a lupta contra asupritorilor veniti de departe, mai departe decat visele pot ajunge, mai departe decat povestirile pot imagina lumi. Si chiar mai departe decat Dumnezeu isi putea imagina propria putere. Alti zei, alti Dumnezei, atotputernici, cucerind orice, civilizatie dupa civilizatie. Si unde sunt zeii? Unde sunt credintele? Chemate in spirit si in frica, au incetat sa existe, sunt doar tablouri in sala patimilor omenirii.
Noua civilizatie venise cu intentii bune. Acum se zvonea, nimeni nu vazuse, dar lumea vorbea ca noii veniti beau sange de fiu de om. De varsta cea mai frageda. Si ca il lasa pe prunc sa sangereze viu, iar ei trec pe sub fiinta tinuta de un vraci al lor si se scalda in sangele lui. Victorie! Gustul sarat-cald al sangelui imbata mintile zburand, iar pasta de ciuperci fierte luata de la localnici deschide mintile sa zboare catre paradisul negru-gri. Sangele copiilor curge in palme de visatori la glorie in aur. Palmele se freaca de chipuri, iar noile fizionomii sunt deosebite prin lumina intunecata care le iese din ochi. Sangele copiilor sclavilor nostri! Gustul sarat-cald al victoriilor, dinaintea aurului care ne va curge printre degete. Midas? Un biet jidov camatar. Suliti strapung trupuri atat de tinere, iar lichidul rosu inchis izbucneste liber pentru placerea si visurile stranii ale unei civilizatii recente. Venim!
As vrea sa imi pot edita visele. Sa le pot desena asa cum vreau eu, cu culorile mele preferate, cu nuante necunoscute ochiului uman, cu caldura din ele, cu gustul din ele, cu muzica din ele. Sa ii pot spune ca am visat-o intr-o livada de pomi necunoscuti noua, pomi care cresc repede sub norii tulburi care vin acum.
Umbra ei ii ramase in urma si ii oferi tot ei un sarut adanc, dar inexistent in carne, un sarut ca un hau, ca o prapastie infinita si totusi un punct, un sarut ca o dovada a eternitatii materiei in raport cu sufletul. La inceput a fost materia.
Soarele a fost acoperit de valul mortii, iesind din sate si cetati. El privea spre lumina difuza. Puse palmele una langa alta iar prin fanta dintre degete, vazu chipul ei. Pana cand?
Cine ii va spune libelulei ca in jurul ei se schimba lumea, ca dimineata s-a nascut in gradina unei civilizatii, iar seara moare in curtea alteia? Cine ii va arata muntelui ca ieri ne tine umbra noua, vii si dornici de a ii canta cuvinte, iar astazi ne va fi drumul spre soare? Cine le va sopti stelelor ca la noapte sufletele noastre vor trece printre ele? Cine ii va spune ei ca am murit sarutandu-i fruntea?
Razboinicul aztec se gandi apoi la cantecul de lupta antic si porni pe ultimul lui drum pe pamant, cu sulita in mana dreapta si culori magice pe piele.
“Nu mi-e frica de moarte, iar teama de disparitie imi da disperarea pentru a lupta! Noi nu vom disparea vreodata!”
Aripi (2)
June 8th, 2009
O mare aurie, intr-o dupa-amiaza in afara timpului, acum multa vreme. O caldura aparte ii cadea pe umeri si ii intra in suflet. Mirosul graului si al campului incalzit in ziua de vara ii umplea narile. Inchidea ochii si visa, simtind cum astrul ii ardea obrajii, fruntea, pleoapele si daca strangea din pleoape, putea vedea stelele printre care plutea. Spre necunoscut, spre alte lumi, spre liniste. Atingea cu varfurile degetelor, usor, cateva spice si astea o intepau, dar durerea era abia sesizabila. Senzatia de viata ii topea orice urma de agitatie, orice urma neliniste pe care o poate avea o fetita la 7-8 ani. Ce era atunci? Ce urma sa fie? De ce? Inspira odata adanc aerul uscat si plin de dorinta de reproducere a naturii. Lumea trebuia sa fie asa pentru eternitate.
Fiind schimbul de zi, s-a trezit in timpul miscarilor bruste si infricosatoarei ale camerei blocului in care statea si nu s-a speriat pentru ca stie cum sa reactioneze in timpul cutremurelor pentru ca asta era meseria ei, care ii fusese desemnata de Partid, respectiv cea de Salvator, lucrand in ambulante, in masini de pompieri, descarcerari, pe teren, cand aveau loc cutremure, atat de dese in ultima vreme, urmate deseori de incendii, vazuse atat de multe cadavre, incat putea spune ca i se par mai numerosi mortii decat viii, se obisnuise cu mirosul fetid, cu mirosul lasat de cadavrele ramase sub daramaturi, putrezind, mirosul bacteriilor si al viermilor care devorau pasional corpuri, odata ce sufletele plecasera printre daramaturi, flacari sau fiare contorsionate, iar Partidul o laudase pentru activitatea ei continua si neostoita decat de rezultate cat mai marete pentru salvarea vietilor membrilor cazuti eroic in urma unor dezastre naturale, dar normale.
As vrea sa ii dispar in brate, oriunde s-ar afla, acum. Sunt pregatita. Nu am inteles de ce trebuie sa fie dificil sa il gasesc sa ii spun ce gandesc, sa ma accepte, sa ma inteleaga. Sa evadez din lumea asta. Sa evadam. Sa fugim in lume, sa cautam legenda teritoriilor libere la a caror existenta mi-e teama sa ma si gandesc, nu doar sa discut cu cineva. Pedeapsa se da repede, in urma unei judecati simple si sumare: nimeni nu are voie sa gandeasca altfel decat Partidul! Si sa dispar cu el de mana in marea albastra si intinsa si sa ne stropim si apoi sa alergam din nou pe plaja, sa nu avem prosoape si sa facem solzi din nisip. Sa il sarut si sa ii spun ca sorii vor apune de sute de ori si tot pe el il voi iubi. Apoi seara sa vina umeda, sa transpir si sa il incit. Iar ploaia va veni si vom iesi afara din coliba construita de noi sa il serbam pe zeul ploii, fericiti, acolo, departe de tot ce inseamna Prezent. O alta epoca sa inceapa.
Cotrobaind mereu prin daramaturi, se intampla ca echipele de Salvatori sa gaseasca lucruri pe care si le insuseau, dar ea nu facea niciodata asa ceva, i s-ar fi parut ca le-ar calca pe morminte (desi Partidul nu practica inmormantarea, isi aducea aminte ca in vremuri trecute, lumea isi trimitea strabunii in tarana, pentru ca din pamant venim si in pamant ne ducem), asa ca nu le dezonora si punea totul in pungile cu resturi, poate cei de la Comisiile care se ocupau cu evidenta populatiei sa fi avut grija sa le sorteze si sa le arda cu resturile celor gasiti, iar ea cotrobaia in continuare, luand piatra cu piatra, caramida cu caramida, chemand excavatorul sa smulga planseele de beton, precum niste bucati de carne pentru a putea patrunde si mai adanc in trupul rece si care emana mereu praf, ea gandindu-se ca praful asta insoseste sufletele spre cer, spre libertate, dar moartea nu e o solutie, moartea e naturala, moartea nu o va impiedica sa treaca mai departe prin scheletul de fier beton sa caute un posibil rasuflu, pornit dintre niste buze si nari.
Sau sa fie niste munti, plini de paduri si pasuni, plini de creste semete si pazind lacuri albastre. Noi sa fim mici si sa privim la toate minunatiile astea dupa o zi de urcat pe cel mai inalt varf. Sa ne arda obrajii vanturile si soarele, sa radem ca am putea sa il apucam pe discu galben cu degetele si aduce pe pamant. Poate asa ar arde tot ce este sub noi, departe, departe de teritoriile astea. Sa inspir aerul de munte si sa ma stranga la pieptul lui si sa il privesc in ochi. Sa nu pot sa ii spun cat de mult il iubesc, dar sa imi citeasca privirea. Nu visez prea mult, cred ca sunt doar un om normal, care gandeste si caruia nu ii e teama sa faca asta, dincolo de prezent.
Excavatorul smulse o noua halca de carne prafuita si ea vazu clar niste picioare ale unui om iesind de sub urmele unui planseu, se apleca spre el, indeparta, nu fara greutate, urmele de mobile si alte resturi de pe fata lui si apleca urechea, omul acela era in viata, ii sterse praful de pe fata cu o batista si ii mangaie fata acelui tanar barbat, atat de frumos, atat de lipsit de sanse, ea stia asta si incerca doar sa il faca sa se simta bine acum in ultimele lui clipe de viata, el incerca sa ii spuna ceva, nu intelegea, dar el o impinse abia sesizabil, iar in mana lui gasi ceva metalic care sclipea timid sub razele curajoase ale soarelui.
Mana victimei i-l intinse, iar ea il apuca sa il stearga de praf. Era o pasare de metal. In timp ce barbatul rasufla din ce in ce mai greu, ea termina de sters acea pasare din fier, acea jucarie, care avea o cheita. O invarti , iar pasarea se ridica usor spre soare. Ea privi aceasta mica minune sperand ca o sa o ia in zbor, sa calatoreasca pe acel Phoenix departe, catre teritoriile libere, acolo unde ar fi putut fi ea insasi, acolo unde sa nasca suflet din trupul ei, acolo unde ei sa rada dimineata, dupa-amiaza si seara. Dar pasarea lua in zbor doar sufletul acelui barbat.
(va urma)
