Ce nu vedem
Ochii
fiilor altor fii care și-au imaginat altfel viitorul
Puterea
luntrașului care strigă după noi
Furia
norilor care aleargă prea repede.
Scrisoare din vremuri inutile
La revedere, draga mea,
și mâine, poate, va mai fi o zi.
În care mamele vor împinge leagăne goale
Privind absent spre nemurire.
Dacă uniforma nu m-ar face să mă scarpin
Aș spune că totul este la fel
Aceleeași perdele, același parchet
Iar lumea, mâine, nu se va sfârși
Pentru că nu îți voi mai simți vocea
Plutind spre mine, în gustul de ceai fierbinte al dimineții.
La revedere, draga mea cu ochii infiniți,
Apocalipsa există doar individual
Și nu la nivel planetar
Pentru că nu există o lege universală
Care să mă împiedice să ajungem din nou, împreună
Sub același cireș înflorit,
din nou, pierdut,
În mijlocul unui câmp în care mijește pâinea.
Și când sub muntele de pământ, fier, carnea arsă, oasele și sângele altora
totul se va sfârșit, draga mea,
Îți voi fi scris cu lacrimi în cerneală invizibilă,
Zâmbind, în gol, prin golurile unde aveam ochii,
Impresiile mele din trenul spre iad
cu vedere la raiul intangibil.
Un înger mă privește mut și liniștitor,
Dar îl ignor
pentru că ești, din nou, cu ce a mai rămas din mine,
Pășind perfect în alb,
în noaptea mea eternă.
Cel din capăt
După ce am căzut,
îngenunchiat, am înfipt cu sete pumnul în pământ
Și l-am despicat pe zeci, sute de mii de kilometri.
La nesfârșit.
O falie care a separat lumea.
Oameni și orașe s-au divizat
Și s-au pus pe harță
Nimeni din micile destine
Neînțelegând de ce un frate ieri,
astăzi își violează cu poftă mama,
Un munte este în alt loc decât ar fi trebuit,
Pietrele lor și praful de pe ele provoacă pofte,
Gastrita Pământului e sursă de putere,
O religie este mai perfectă decât a lor,
Iubirea se pronunță altfel,
Ura se simte liberă.
Vântul nu mai pătrunde într-un sat,
iar fumul cuptoarelor de pâine rămâne între ziduri,
firele de iarbă s-au veștejit
Din cauza celui din capătul faliei.
Aspectele vanității
Cântecul vanității se aude compact
în croncănitul corbilor sub nori
În amurgul existenței din fiecare turn.
Buzele vanității se văd plutind
în orizontul din capăt de mare
în orice evadare de prezent.
Glasul vanității topește asfaltul
pe care pășește mândră în seara oricare
o viață în nuanțe de nimicuri.
Privirea vanității este dincolo de vitrina
în care mă aflu și măsor scump timpul
Zâmbesc frumos și o chem spre mine.
Fata din magazinul de pantofi
Fata din magazinul de pantofi
Aranjează constant pantofii în rafturi
Dar nu reușește să aranjeze nimic în viața ei.