Cu gânduri care poate acum ajung la cer,
atât de greu ne este astăzi.
Fără tine.

In alta lume, nu necunosuta, dar nici prea placuta….

Pentru ca ai devenit in forme umane…
Pentru ca ai intrat in contact cu entitati umane…
Pentru ca ai simtit din nou…
Pentru ca asa este voia…

Un amestesc de fiinte mai mult sua putin groaznice prin forma lor fizica, montri cu multe capete, si mai multe membre, forme alunecoase, suierat sau urlat, unii isi rod unghiile, altii incearca sa se suie in spinarea altora entru a vedea mai bine (nu car ar avea si ochi pentru asta) spectacolul pe care il ofera Societatea. Societatea care Pedepseste Umanitate. O congregatie veche dinaintea lui Lucifer, o congregatie a primilor Decazuti. Unde sunteti?! Loviturile de ura ii amesteca trupul, carnea, cu focul fulgerelor cu care il ating. Nu plange, ci doar priveste in sus, pana cand albul ochilor il stinge si parca lesina. Aripile taiate, atarnate in un fost arbore, singular, in pustiul semintunecat sau semiluminat. Odata ai zburat.

Du-ma acasa, du-ma departe, intr-un fiord, peste varfuri de brazi care sa imi zgaraie mainile cand incerc sa ii ating. Intr-o biserica de lemn, uitata de sute ani, in negura padurii sa stau sa ma rog la icoane sterse si sa le cer spiritelor crestinate de vikingi sa ma duca pe barcile lor in lumea cea mai buna dintre lumile bune pe care ei le-au cucerit.
Du-ma acasa, du-ma departe, pe sub nori, spre un tarm pustiu din Sardinia, sa privesc peste mare si peste nuraghe, in misterul civilizatiei lor, patrunsa de soare pana in umbra unui pin sub care sa iti citesc poeme sarde din secolul 19, in zgomot de valuri prinse in capcane.
Du-ma acasa, in pustiul de pe Venus sa inspir aerul curat de gaze mortale pentru pamanteni si sa cutreier dealurile si muntii cu zile lungi si sa prind din zbor o pasare albastra, mica si stranie si sa cred ca exista viata acolo. Acolo unde nu se intampla sa fie zgomot, ci doar planeta care conduce ziua catre noapte si noaptea catre zi, pe planeta de peste drum.
Du-ma acasa, acum ca sunt singur, iar ingerul meu sufera, du-ma acasa, din frigul asta, du-ma acasa dintre peretii astia pe care se prelinge apa cu sangele celor torturati in camera de deasupra. Ma rog ca sufletul lui sa zboare departe, mai departe decat gandurile mele, mai departe decat zidurile astea. Pentru ca in timpul bataii pe care o primesti impacat, simti cum bucatile de carne se desprind de tine si se transforma in fulgi de nea care plutesc, iar apoi cad usor, pe pamant. Iar trupul tau este racorit de senzatia de alb care pluteste in jur, iar tortionarii nu sunt decat copii care se joaca aruncandu-si bulgari de zapada.
Noi am vrut doar sa ne urmam un crez, in tot ceea ce inseamna speranta diminetilor cu zambet, al zilelor cu ziare citite in piete in care se intrec arome de cafele, in orase cu tramvaie care sa zboare pe sine si sate unde taranii sa intoarca fanul cu gandul la iubita lor care ii priveste dintre copaci cu merindele pregatite, in scoli copiii sa invete ca stelele sunt libere, asa cum este si spiritul nostru chiar de aici dintre locuri pe care imaginatia umana nu le poate percepe, nici macar un Dante renascut. Acum incercam sa ne transformam in pietre, una cu zidurile, pentru a nu mai simti durerea stergerii visurilor.
Aiud! Sighet! Jilava! Pitesti! Gherla! Canal! Atatea urlete si atatea suflete vii in trupuri care mor.
Noi speram.

Glorie eroilor căci lumea lor e îndepărtată. Ei nu știu când și dacă le aducem numele în prezentul nostru relativ, în gând. Glorie eroilor căzuți pentru ca după-amiezele să ne fie liniștite la umbra viței de vie și în gustul dulceței de nuci verzi și al apei minerale. Glorie! Glorie eroilor pentru că au decis să guste pământul, în loc să zboare cu visuri către iubirea lor. Pentru ca noi să simțim, să părăsim, să iubim, să plângem, să râdem, să dispărem, să revenim. Onoare eroilor pentru că ne-au făcut să plângem în brațele mamelor noastre și care ne-au liniștit ducându-ne la pieptul lor. Onoare eroilor pentru că zborul lor în foc și pierzanie a însemnat eliberarea trupului lor de sufletul lor imens. Pentru că tragedia lor înseamnă liniștea noastră de a mirosi teii primăvara și a gândi, scrie, spune, imagina cuvinte și gesturi pentru persoana iubită. Onoare eroilor pentru că stau liniștiți sub iarbă, sub pământ, sub uitare sau sub aducere aminte. Cinstit să le fie numele în Valhala, Olimp și oriunde au plecat pentru a își aduce forțele în slujba zeilor. Cinstit să le fie numele căci dorința lor de a fi liberi ne-a făcut pe noi liberi. Iar ei, morți, privesc tăcuți cum nu știm să apreciem libertatea și să întindem brațele, să devenim cruci al frumuseții, ale iubirii. Cinstit să fie numele eroilor căci ei I-au pronuntat numele în ultima lor suflare pentru că ei știu că El este Calea. Cinstit să le fie numele eroilor căci ei ne-au scos lacrimi false la aducerea aminte și tot ei au privit cum le transformăm locurile de liniște în centre urbane din verde, gri și negru. Atât de mult negru. Negru din care noi ne tragem bucuriile plăpânde și bolnave, negru în care respirăm, negru în care credem că vedem un soare dimineața și la amurg, negru în care ne înecam crezând că visăm, negru în care ardem, crezând că trăim, negru în care cântăm, crezând orice, negru în care ne pierdem, crezând că evadăm. Negru existând într-un punct pe carapacea unei țestoase.

O fetita alearga dupa parasutele minuscule ale unei papadii, prin livada insorita plina de meri copilarosi, in floare. Dar printre meri, tenebrele capata viata si se preling pe iarba, capata energii noi cum sereunesc pe dupa arbori, urca pe radacini, pe trunchi, coboara la loc printre firele de iarba in mii de forme. O ceata invizibila ochiului, o forta a antimateriei care, daca ar fi vrut, ar fi schimbat destinul universului in acea livada de meri. Diavolul este cele mai surprinzatoare forme, iar groaza nu vine din cele mai urate aspecte ale existentei universale.

Ruine. Orasul in ruine! Armatele invingatoare trec prin mormane de moloz si vieti care au fost odata zambitoare, apoi gri, ca sa isi dea seama prea tarziu de lipsa unei constiinte de sine. Puterea de a lupta contra asupritorilor veniti de departe, mai departe decat visele pot ajunge, mai departe decat povestirile pot imagina lumi. Si chiar mai departe decat Dumnezeu isi putea imagina propria putere. Alti zei, alti Dumnezei, atotputernici, cucerind orice, civilizatie dupa civilizatie. Si unde sunt zeii? Unde sunt credintele? Chemate in spirit si in frica, au incetat sa existe, sunt doar tablouri in sala patimilor omenirii.

Noua civilizatie venise cu intentii bune. Acum se zvonea, nimeni nu vazuse, dar lumea vorbea ca noii veniti beau sange de fiu de om. De varsta cea mai frageda. Si ca il lasa pe prunc sa sangereze viu, iar ei trec pe sub fiinta tinuta de un vraci al lor si se scalda in sangele lui. Victorie! Gustul sarat-cald al sangelui imbata mintile zburand, iar pasta de ciuperci fierte luata de la localnici deschide mintile sa zboare catre paradisul negru-gri. Sangele copiilor curge in palme de visatori la glorie in aur. Palmele se freaca de chipuri, iar noile fizionomii sunt deosebite prin lumina intunecata care le iese din ochi. Sangele copiilor sclavilor nostri! Gustul sarat-cald al victoriilor, dinaintea aurului care ne va curge printre degete. Midas? Un biet jidov camatar. Suliti strapung trupuri atat de tinere, iar lichidul rosu inchis izbucneste liber pentru placerea si visurile stranii ale unei civilizatii recente. Venim!

As vrea sa imi pot edita visele. Sa le pot desena asa cum vreau eu, cu culorile mele preferate, cu nuante necunoscute ochiului uman, cu caldura din ele, cu gustul din ele, cu muzica din ele. Sa ii pot spune ca am visat-o intr-o livada de pomi necunoscuti noua, pomi care cresc repede sub norii tulburi care vin acum.

Umbra ei ii ramase in urma si ii oferi tot ei un sarut adanc, dar inexistent in carne, un sarut ca un hau, ca o prapastie infinita si totusi un punct, un sarut ca o dovada a eternitatii materiei in raport cu sufletul. La inceput a fost materia.

Soarele a fost acoperit de valul mortii, iesind din sate si cetati. El privea spre lumina difuza. Puse palmele una langa alta iar prin fanta dintre degete, vazu chipul ei. Pana cand?

Cine ii va spune libelulei ca in jurul ei se schimba lumea, ca dimineata s-a nascut in gradina unei civilizatii, iar seara moare in curtea alteia? Cine ii va arata muntelui ca ieri ne tine umbra noua, vii si dornici de a ii canta cuvinte, iar astazi ne va fi drumul spre soare? Cine le va sopti stelelor ca la noapte sufletele noastre vor trece printre ele? Cine ii va spune ei ca am murit sarutandu-i fruntea?

Razboinicul aztec se gandi apoi la cantecul de lupta antic si porni pe ultimul lui drum pe pamant, cu sulita in mana dreapta si culori magice pe piele.
“Nu mi-e frica de moarte, iar teama de disparitie imi da disperarea pentru a lupta! Noi nu vom disparea vreodata!”

Fiind schimbul de zi, s-a trezit in timpul miscarilor bruste si infricosatoarei ale camerei blocului in care statea si nu s-a speriat pentru ca stie cum sa reactioneze in timpul cutremurelor pentru ca asta era meseria ei, care ii fusese desemnata de Partid, respectiv cea de Salvator, lucrand in ambulante, in masini de pompieri, descarcerari, pe teren, cand aveau loc cutremure, atat de dese in ultima vreme, urmate deseori de incendii, vazuse atat de multe cadavre, incat putea spune ca i se par mai numerosi mortii decat viii, se obisnuise cu mirosul fetid, cu mirosul lasat de cadavrele ramase sub daramaturi, putrezind, mirosul bacteriilor si al viermilor care devorau pasional corpuri, odata ce sufletele plecasera printre daramaturi, flacari sau fiare contorsionate, iar Partidul o laudase pentru activitatea ei continua si neostoita decat de rezultate cat mai marete pentru salvarea vietilor membrilor cazuti eroic in urma unor dezastre naturale, dar normale.

As vrea sa ii dispar in brate, oriunde s-ar afla, acum. Sunt pregatita. Nu am inteles de ce trebuie sa fie dificil sa il gasesc sa ii spun ce gandesc, sa ma accepte, sa ma inteleaga. Sa evadez din lumea asta. Sa evadam. Sa fugim in lume, sa cautam legenda teritoriilor libere la a caror existenta mi-e teama sa ma si gandesc, nu doar sa discut cu cineva. Pedeapsa se da repede, in urma unei judecati simple si sumare: nimeni nu are voie sa gandeasca altfel decat Partidul! Si sa dispar cu el de mana in marea albastra si intinsa si sa ne stropim si apoi sa alergam din nou pe plaja, sa nu avem prosoape si sa facem solzi din nisip. Sa il sarut si sa ii spun ca sorii vor apune de sute de ori si tot pe el il voi iubi. Apoi seara sa vina umeda, sa transpir si sa il incit. Iar ploaia va veni si vom iesi afara din coliba construita de noi sa il serbam pe zeul ploii, fericiti, acolo, departe de tot ce inseamna Prezent. O alta epoca sa inceapa.

Cotrobaind mereu prin daramaturi, se intampla ca echipele de Salvatori sa gaseasca lucruri pe care si le insuseau, dar ea nu facea niciodata asa ceva, i s-ar fi parut ca le-ar calca pe morminte (desi Partidul nu practica inmormantarea, isi aducea aminte ca in vremuri trecute, lumea isi trimitea strabunii in tarana, pentru ca din pamant venim si in pamant ne ducem), asa ca nu le dezonora si punea totul in pungile cu resturi, poate cei de la Comisiile care se ocupau cu evidenta populatiei sa fi avut grija sa le sorteze si sa le arda cu resturile celor gasiti, iar ea cotrobaia in continuare, luand piatra cu piatra, caramida cu caramida, chemand excavatorul sa smulga planseele de beton, precum niste bucati de carne pentru a putea patrunde si mai adanc in trupul rece si care emana mereu praf, ea gandindu-se ca praful asta insoseste sufletele spre cer, spre libertate, dar moartea nu e o solutie, moartea e naturala, moartea nu o va impiedica sa treaca mai departe prin scheletul de fier beton sa caute un posibil rasuflu, pornit dintre niste buze si nari.

Sau sa fie niste munti, plini de paduri si pasuni, plini de creste semete si pazind lacuri albastre. Noi sa fim mici si sa privim la toate minunatiile astea dupa o zi de urcat pe cel mai inalt varf. Sa ne arda obrajii vanturile si soarele, sa radem ca am putea sa il apucam pe discu galben cu degetele si aduce pe pamant. Poate asa ar arde tot ce este sub noi, departe, departe de teritoriile astea. Sa inspir aerul de munte si sa ma stranga la pieptul lui si sa il privesc in ochi. Sa nu pot sa ii spun cat de mult il iubesc, dar sa imi citeasca privirea. Nu visez prea mult, cred ca sunt doar un om normal, care gandeste si caruia nu ii e teama sa faca asta, dincolo de prezent.

Excavatorul smulse o noua halca de carne prafuita si ea vazu clar niste picioare ale unui om iesind de sub urmele unui planseu, se apleca spre el, indeparta, nu fara greutate, urmele de mobile si alte resturi de pe fata lui si apleca urechea, omul acela era in viata, ii sterse praful de pe fata cu o batista si ii mangaie fata acelui tanar barbat, atat de frumos, atat de lipsit de sanse, ea stia asta si incerca doar sa il faca sa se simta bine acum in ultimele lui clipe de viata, el incerca sa ii spuna ceva, nu intelegea, dar el o impinse abia sesizabil, iar in mana lui gasi ceva metalic care sclipea timid sub razele curajoase ale soarelui.

Mana victimei i-l intinse, iar ea il apuca sa il stearga de praf. Era o pasare de metal. In timp ce barbatul rasufla din ce in ce mai greu, ea termina de sters acea pasare din fier, acea jucarie, care avea o cheita. O invarti , iar pasarea se ridica usor spre soare. Ea privi aceasta mica minune sperand ca o sa o ia in zbor, sa calatoreasca pe acel Phoenix departe, catre teritoriile libere, acolo unde ar fi putut fi ea insasi, acolo unde sa nasca suflet din trupul ei, acolo unde ei sa rada dimineata, dupa-amiaza si seara. Dar pasarea lua in zbor doar sufletul acelui barbat.

(va urma)

Trupul ei se afla langa al meu si nu simteam ceva aparte. Simteam doar cum plutesc, total independent de starea aia, total rupt de lumea pe care o traiam existential sau spiritual atunci. Si la fel de total independent de lumea ei, creata in jurul meu. Traiam singur, desi eram doi in pat, desi pielea ei se apropia si se indeparta de corpul meu, in decursul respiratiei. Fusese o noapte aparte, asa cum e fiecare noapte dintre noi doi, dar acum, simt ca sunt singur in pat. Nu simt nici raceala, nici caldura, desi sanii ei se lipesc cateodata de spatele meu si ii simt atat de calzi. Totusi, sunt indiferent. Ma gandesc la tine. Ma gandesc ca tu ai nevoie de mine si eu am fugit, am fost atat de las, incat am fugit fara sa ma uit in spate, fara sa am curaj sa cotrobai in amintiri.
Iar cea de langa mine, imi ofera mult mai putin decat au avut altii nevoie in istorie pentru a incepe razboaie. Ma intorc spre ea si ii mangai formele, impasibil, ca si cum ai mangaia mana curenta de la scara blocului cand cobori sa iei paine. Incerc sa patrund in lumea reala, sa ii simt caldura si viata care izvoraste din ea (iubirea?) si nu pot. Nu pot atinge ceea ce nu simt cu adevarat. As minti-o si as face-o sa cada in Valea Visurilor Pierdute, acolo unde eu merg deseori (sa incerc?). Asa trec orele…

Ceasul cu alarma isi face datoria si ma trage de mana, mai-mai sa cad din pat. Ea este deja in dus; ma gandesc daca sa ma duc sa ma joc cu ea, ea sa ma refuze, eu sa persist, apoi sa cedeze si sa ma ia in brate si sa ne iubim. Dar inchid ochii si vad o alta lume. O lume care acum imi sopteste sa revin acolo, sa redevin ceea ce sunt, ceea ce sunt nascut sa fiu (asa e?). Apa se opreste si parca o aud cum canta. Doamne! De ce mi se intampla fix mie? De ce? hm? As da ziua asta, as da ceasul asta maniac de pe noptiera pentru a afla un raspuns!
Ce perfid sunt! Raspunsul e elementar, dragul meu… Raspunsul il stiu, asa ca mi-l ofer: pentru a face alegerea justa, trebuie sa fiu pregatit, sa trec prin intamplari mai mult sau mai putin directionate spre mine, dar foarte intense, oricum.
Se aude o usa si apoi alta, cea de la dormitor. Intra goala in camera, doar cu un prosop pe cap. E superba…e perfecta pentru gandurile mele terestre. Se apropie de mine si intind o mana si un zambet spre ea. O mint?

Ziua trece ca oricare alta, fara culori, dar cu multe sunete, fara glasuri, dar cu multa galagie. Sunt prins in ghetoul asta si nu pot scapa. Si ma tot gandesc, ma gandesc la soaptele din dimineata asta care sunt mai puternice decat acum cateva zile cand au inceput sa imi intre in minte. Nu zgomotos, dar atente ca si cum ar vrea ca de data asta sa intre si sa ramana definitiv in mine ca voci. Ca esenta.

Plec din cladirea jobului care mi-a fost acordat de catre El si trec prin viitorul luminos pe care ni l-a imaginat acum zeci de ani. Suntem aici, in civilizatia perfecta, in care omul a ajuns unealta viitorului, iar El ne-a pregatit pentru stadiul asta, de participanti la Creatie, la o epoca sublima.

Taramul promis, taram al omului ultra-dezvoltat. Daramaturi, praf si munti de moloz in spatele unor cladiri inalte cu geamuri false, indaratul carora poate au loc sedintele ale partidului cu oamenii lui sau un director al securitatii poporului reguleaza cu spume la coltul gurii vreo secretara plinuta sau doar o eleva rapita dupa bunul plac.
Pentru ca indaratul lumii asteia perfecte a geamurilor false nu exista decat oameni in lanturi, lanturi ale mintilor lor subjugate unor credinte false.
Si ce ma impiedica sa ma revolt? Faptul ca sunt prea slab, pentru ca imi convine sa stau in umbra acestor monstri de beton si sa privesc cum monstrul imens si diform si devoreaza victimele pe alese. Martor neutru la festin!
Cu mainile in buzunare ma opresc o clipa din drumul spre magazin, de acolo voi cumpara ceva pentru ea, azi aniversam….nici nu mai stiu cati ani. Nu conteaza anii, conteaza ce simt pentru ea, inca. Ma apropii de gura stirba a acestei feline rahitice care ma primeste printre gratiile ei ruginite. Ma uit pe rafturi, poate ii voi face cadou un fir de praf. Sa ii exprim modul nostru de a disparea din fata Lui. O gluma pe care daca ar fi avut informatori in mintea mea mi-ar fi asigurat o disparitie placuta din Registrele umanitatii. Si nici in somn nu vorbesc, asa ca ma simt in siguranta. Am pus un deget pe un raft prafuit si deodata durerea care pornea din ceafa spre tot capul a inceput sa ma prinda in clestele ei. Am inchis strans ochii si m-am sprijinit de un raft superior. Dar mana dreapta libera parca fara a ma asculta, a inceput sa scrie prin praf, cu degetul aratator. Vocile din mine plutesc in sufletul meu si se aud din ce in ce mai clare! Negru. Calm. Si niste voci (parca altele) cresc in intensitate. Cazusem pe podea, lesinasem. Vanzatoarele (cinic termen, totusi) incercau sa ma resusciteze strigandu-mi diverse nume si zgaltaindu-ma. Ma simteam ca intr-o mahmureala zdravana si m-am sprijinit de rafturi. Le-am spus ca o sa imi revin, e doar o raceala puternica la cap, le-am mintit si le-am asigurat ca voi instiinta imediat Comisia Sanatatii, aratandu-le carnetul de partid. Le-am rugat sa ma lase, si dupa cateva minute, m-am ridicat in capul oaselor. M-am uitat ca amintindu-mi de un vis spre raftul pe care scrisesem (sau doar mi se paruse) ceva si totul era sters. In cadere, mai mult ca sigur, am dat cu mana peste si totul s-a pierdut. Inca un moment norocos al zilei.
Am iesit din gura felinei rahitice si m-am indreptat prin labirintul binestiut al mizeriei dincolo de betoanele frumos asezate. La un moment dat un grup de copii zgomotosi mi-a iesit in cale. Urmareau ceva, dar nu imi dadeam seama pe moment ce. Profitand de faptul ca s-au oprit cand le-am iesit in drum, am vazut ca alergau dupa o pasare mica din metal, cu arc. M-am aplecat si am luat-o in mana. O jucarie atat de veche si totusi functiona. Am inceput sa ii admir penajul colorat deloc strident. Sub ea, era un fel de cheita, acolo unde se afla inima, de care copiii o invarteau sa mearga mai departe. Ei se uitau acum la mine, cu uimire, poate ca nu aflasera ce e aceea teama. Pentru ca ar fi trebuit sa o simta. Jucariile vechi erau interzise de ceva vreme. Nu am inteles de ce, poate pentru a nu ne transmite mesaje ale lumilor precedente. Nu mi le aduceam aminte bine din povestile parintilor, dar mereu cand imi spuneau despre tineretea lor ma duceau in beci si ma rugau cu ochii in lacrimi sa nu spun nimic cuiva, nici macar prietenilor. Nu m-am putut stapani si atunci i-am trimis spre moarte. Mi se parea lucrul just facut. Am primit laude, am fost oferit ca model maselor stranse la un miting. Am primit o ciocolata mica si o carte de povesti din istoria milenara a Partidului. Ce ma sperie acum, la atatia ani dupa, e ca nu simt nimic pentru momentul ala: remuscare, parere de rau, mila pentru niste oameni educati care au fost trimisi la moarte fix de copilul lor.
Dar imi placeau atat de mult steagurile enorme prin care imi treceau pe fata atunci cand eram pe piedestal, la miting. Le simt si acum matasea fina care imi aducea un curent de aer mai rece decat cel cald al zilei de-atunci.
Priveam mica pasare de metal si am dorit sa o am pentru mine. Le-am spus copiilor ca o confisc pentru a o da Comisiei Educatiei, dar ca pe ei nu ii voi preda niciunei autoritati. Le vedeam ochii inlacrimati, nu de teama, ci de dorul jucariei pe care o vedeau acum pentru ultima data. Undeva privirea asta a lor, m-a rascolit pentru ca am simtit un junghiin stomac. Nu era a buna. Nu duceam nimic niciunei Comisii, dar gandul de a trada joaca unor copii ma infricosa. Voiam sa le dau ceva in schimb atunci, dar trebuia sa pastrez aparentele.

Privirile lor ma urmaresc de-atunci, chiar si acum cand scriu randurile astea, atat de departe de toti, toate si tot.

Aproape de casa, gasesc deschisa inca libraria Partidului si cumpar o carte de poezii dedicate schimbarilor zilnice. (Unde sunt acestea? Sunt doar cand dispar colegi de la munca, ridicati pentru diverse acuze).

Cu cartea avand o funda intru in apartament, unde ea ar fi trebuit sa ma astepte. Pun cartea pe masa, imi trag un scaun si ma asez. Privesc in gol, in lumina care intra aproape orbitoare, din cauza soarelui, pe geam. In albul ala ii vad intai forma trupului, apoi, difuz, chipul.
O strig si dispare.
Azi era aniversarea noastra. Dar visul ei nu isi face acum aparitia, acum cand ii adusesem un cadou. acum cativa ani a disparut pentru totdeauna de langa mine. Pentru ca ea cutezase sa se opuna. Ea fusese om, iar eu doar un las. De-atunci, traiesc visuri cu ea si nimic real nu mi s-a mai intamplat in asternutul care e mototolit doar pe jumatate de pat.
Diminetile sunt doar imaginate perfecte, intre pereti din prefabricate.

(va urma)

Centurile legate, instructajul făcut, reclamă la duty-free-ul companiei, nu se fumează, un copil apasă un buton, din joacă, condescendența însoțitoarelor de zbor este omniprezentă. Și norii cum se scurg parcă prin avion. Tânărul întârziat scoate o cameră foto și fotografiază șiragurile de ploaie care se perindă prin afara hubloului. La un scaun, în stâng lui, o bătrână de culoare privește fix, înainte de parcă ar fi primul ei zbor cu avionul, iar decolarea i-ar da frisoane. Islandezul zâmbește și se întoarce către ea. “It’s ok”. Bătrâna inspiră puternic și închide ochii. Îi ține așa pentru câteva secunde și îi deschide clari, așa cum parcă nu îi avusese înainte de a își uni pleoapele. Zâmbește și deși nu își întoarce capul spre tânăr, acesta simte că zâmbetul îi este adresat și se liniștește. Se întoarce spre hublou, unde norii sunt deja un pat mare, infinit și alb sub ei, iar deasupra lor nu există decât albastru și lumina soarelui care este undeva în spate. Vuietul din alte avioane nu era prezent la acesta în care ne aflăm, confortul regăsindu-se în costul biletului.
Un copil udat pe față ieși din toaletă. Ceva probleme cu stomacul după decolare. Iar prin hublouri intra lumina. Însoțitoarele se plimbau printre scaune. Undeva, un grup de bărbați porniseră o discuție politică într-o engleză ceva mai abruptă despre situația din Israel, despre atacurile din Gaza și despre implicarea Iranului. Pro și contra variau în funcție de energia unora și altora. În față, doi proaspăt căsătoriți urmăreau împreună un film la un notebook. Bătrâna privea pe lângă tânărul fotograf care acum își seta camera. Ochii ei zăreau tot acel albastru imens ca pe o eliberare. Ar fi vrut să zboare și ea, ca avionul, pe deasupra norilor. Și să se poată vedea, în acel avion. Să nu fie una și aceeași persoană cu cea care stătea pe scaun.

Aburii mâncării oferite pe tăvițe din aluminium jucau ofensiv cu papilele gustative ale călătorilor. Dar nu toți primiră așa ceva, poate nimeni nu se gândise la ei. Pilotul le spuse în trei limbi de circulație internațională că zburau la o altitudine de mulți metri, că vremea e frumoasă și că este invidios pe ei pentru că mâncau acum. Și ca o glumă macabră continuă: “pentru că nu se știe când se va mai întâmpla”. Cățiva tineri din spate, râseră zgomotos, alții erau impasibili, unii protestară încet, islandezul era indiferent. Doar bătrâna de lângă el zâmbi. Și închise ochii.

În alte zile, precedente. Știri.

“Victoria asupra celor de la Bayern Munchen în Cupa Germaniei le adusese faima. Autocarul veni și îi luă de la stadion. Cei trei jucători evrei urmau să fie lăsați la aeroportul din Frankfurt pentru a își petrece sărbătorile alături de familiile lor. [...] O clipă de neatenție a șoferului [...]”

“Atentantul de la Consulatul Israelului din Munchen nu a fost revendicat de vreo grupare cunoscută [...] a lăsat în urmă familiile îndoliate a patru bărbați [...]

“Cei doi bătrâni au murit în somn, într-un caz care a surprins întreaga țară…”

“Un islandez a fost lovit pe trecerea de pietoni de o mașină de teren. Autorul a fugit de locul faptei, iar tânărul se află între viață și moarte. Doctorii au precizat… [...]

Acum, aici. Spre eternitate.

Bătrâna zâmbea pentru că magia tărămurilor ei o trimisese să își ducă la îndeplinirea menirea într-un mod surprinzător. Nu fusese în timpul vieții ei cu un avion, le văzuse doar ca pe ființe miraculoase, aflate pe cer. Zâmbea pentru că ea trebuia să îi conducă. Zâmbea pentru că era gata pentru ceea ce avea să urmeze. Pentru că știa că pasagerii ceilalți nu vor fi pregătiți. Niciodată nu sunt. Așa învățase ea de la vraciul satului din centru Africii unde se născuse. Călatorii nu sunt pregătiți niciodată pentru drumul lor. Morții niciodată nu cred că sunt morți.

“Vă rugăm să vă legați centurile. Vom intra într-o zonă cu puternice turbulențe”.

Avionul se zgâlțâia din toate încheieturile, din ce în ce mai puternic, iar o lumină îl invada pe toate hublourile. Reflexii stranii, dar plăcute. Tânărul dori să privească pe hublou, dar închise ochii în fața razelor care veneau miliarde spre el din orice direcție. Un zgomot se auzea din ce in ce mai tare; venea ca un mesager neanunțat. Nu era motorul avionului și nu își putea da seama ce este. Era ceva indescriptibil pentru că era o melodie a liniștii. Ciudat lucru, dar nu era speriat. Se simțea doar împăcat cu el. Închise ochii și își aminti câteva clipe din viață. Și munții copilăriei. Curând, aveau să existe doar lumina și zgomotul.

Scuzele și lacrimile tatălui erau prea mult pentru fiul său. Încercă să îl țină în brațe, iar bătrânul aproape sughița între lacrimi, pentru ca la un moment dat, să adoarmă. Erau prea multe zile de când nu mâncaseră ceva consistent, ci doar rămășițe de la un restaurant sau altul. Băiatul îl conduse pe tatăl său în pat, își trase un fel de palton pe el, deschise ușa și inspiră aerul liniștit și răcoros al serii. Simți până departe, până la un hotel a cărui bucătărie gătea azi niște paste cu sosuri de roșii și multe bucăți de carne. aveau și multe fripturi gătite după cele mai noi rețete, mirosuri care te făceau să te miri de imaginția unora care se ocupau toata ziua cu descoperitul unor noi sosuri și a unor timpi de preparat carnea pentru a o face fie mai în sânge, fie mai rumenită, fie între și tot așa, pâmă gura băiatului se umplu de apă și simți că leșină. Își ascuți urechile și auzi în parcul din apropiere cum o bufniță sau o pasăre de noapte trece printre copaci, căutand o creangă pentru pauza dintre ronduri. Aerul începea să pătrundă în casă și mai mult ca sigur l-ar fi trezit pe taică-su, așa ca închise ușa în urma lui și făcu niște pași pe trotuar, trăgându-și cât mai sus gulerul paltonului. Se plimbă preț de câteva minute în josul străzii, până ajunse la intersecția cu bulevardul. Peste șoseaua lată se vedea intrarea în parc, dar se opri la colțul clădirilor. Luminile străzii dădeau nuanțe de claritate specifice zilei, iar el nu avea gulerul suficient de înalt pentru a se acoperi. Stând cu mâinile in buzunarele paltonului, apăsă cu tâmpla un colț al clădirii aflate aproape de intersecție, în timp ce privea mașinile cum se strecurau printre umbrele copacilor sub becuri. Iar vântul încerca să deseneze acele umbre în forme cât mai ciudate, postmoderniste, iar durerea din tâmplă începea să îl tragă în amintiri. Amintiri care se confundau cu umbrele de pe asfalt, poate ele erau imaginea naturală și inevitabilă a celor simțite în toată ființa lui de către băiat. Se împlineau câteva săptămâni de la acea întâmplare pe care voia să o uite, să o numească “întâmplarea care nu există și pe care nu mi-o aduc aminte”, dar tocmai prin concentrarea asta asupra ei, nu reușea să și-o îndepărteze din minte. Ziua în care reușise să facă dispărute umbrele de pe drum. Care acum se jucau liniștite cu mașinile care treceau ducând spre case sau alte locuri oameni cu destine mult mai frumoase, cu mâncare pe masă în seara asta, cu așternuturi spălate des și mirosind a lavandă, cu căldură controlată în casă, cu copii jucându-se în camera lor, cu mirosul parfumului ei rotindu-se prin camera și înnebunindu-l pe soț.
Băiatul privea umbrele. Iar umbrele se simțeau privite, așa că fără să fie văzute de altcineva, traversară bulevardul și începură să dea târcoale băiatului. Acesta se uită în sus, le privi câteva secunde fără a schița vreun gest și se trase câțiva pași înapoi, aproape într-un gest mecanic. În semiîntunericul acelei străduțe părea o ființă mitologică și care privise cerul, după care se dădu în spate.
Ea trecu pe celălalt trotuar și luminile străzii se stingeau în urma precum într-un clișeu cinematografic. Detalii precum frumusețea ei sunt evidente, dar magia acelui moment îl trase pe băiat spre pământ, simțind cum se țintuiește în asfalt. Era a șaptea zi când o vedea, când ea trecea pe acolo. Niciodată nu ieșise să se plimbe în fața parcului sau în parc pentru a o vedea. De fapt, latura lui apropiată de cotidian o și uita după ce o vedea alergând cu iPod-ul in urechi sau mergând simplu, la pas. Dar era altceva în el, ceva pentru care ucisese suflete de mii de ani și care îi convulsiona existența sa, mai mult sau mai puțin reală. Pentru că în clipele de conștientizare a propriului eu, nu știa unde se află. Cum. În ce stare. Existența! Și acel ceva din el care îi revoluționa stările îi dădea un impuls să o ia de mână pe acea fată și să zboare. Să nu se uite în spate și, în timpul zborului, doar in ochii ei. Să îi povestească legende umane care pentru el fuseseră momente din viață. Să o țină de mână și să topească, așa cum se topea ciocolata în ghiozdanul unui copil care stătea prea mult în parcul din față, vara. Ar fi vrut să o facă Regina Lumii, dar… Și se opri. O durere ca un pumn îi ghemui stomacul și intestinele într-o senzație de vomă, reală precum zidurile unei cetăți care se dărâmaseră în fața ochilor lui.
Ca urmare a privirii lui!
Căzu pe spate și cumva, cu o ultimă forțare urlă pentru ca toate gândurile, umbrele, ideile, cuvintele, secundele, frunzele unei livezi, plânsetul unui copil, ura și … iubirea să dispară din el. Vid.

Pașii se apropiară repede, mai apoi încet, iar fata frumoasă se opri deasupra lui și îl privi uimită de poziția lui aproape crucificată. Îl atinse pe față, încercând cu teamă să îl trezască. Îi luă pulsul. Slab. Îi puse mâinile pe lângă corp. Opri iPodul care rula atunci Lamb. Îngenunche și încercă să îl ia de mână. El tresări și crezu că a dispărut și e doar un fruct kiwi în mâna unui copil care e pur. O privi și simți cel mai uman sentiment din viața lui. Durerea începu să îi acapareze corpul, dinspre degetele de la picioare, spre trup, brațe și mai departe. Simțea că durerea încerca să alunge ceva din el, și cuvântul se apropi de mintea lui (sau de suflet?) încercând să își spună numele. Ar fi vrut să se termine totul, nu mai rezista nicio clipă durerii. Orice urmă a lui din trecut, a faptelor duse la împlinire, nu fără vanitate, orice secundă a unui păcat neplătit îl încerca acum.
Ea, omul, îl privea atent și nu înțelegea de ce acel tânăr tremura și transpira, iar un fir de sânge îi curgea din nas. El o privea și îi auzea gândurile. Se ridică pentru o clipă și simți pentru acele secunde: era îndrăgostit. Era om.

Implozie și liniște.

Ea privea nedumerită, blocata. Nu era speriată. Își reveni după câteva secunde și formă la telefonul mobil un număr de trei cifre. Altădată, ar fi speriat-o liniștea din jur. Dar acum… acum i se părea ceva ireal, un moment ca un punct plin de putere. Nu își putea explica exact. Dar era liniștită. Simțea o căldură în suflet. Trupul din fața ei era inert acum, dar nu plângea pentru moartea lui. Doar îl privea și zâmbea. (De ar fi știut de ce zâmbea atunci!)

Poate dacă ar fi văzut cum asupra trupului lui ninge. Dar ea nu putea să vadă dincolo de lumea ei. Băiatul auzi, însă. O voce eternă care îl chema acolo de unde plecase când începuse lumea:
- Gabriel!

Lonely ranger,
Come dig out my soul.
I wish…
It weren’t so hard to fly
(to die)
Upside-backwards.
I wish the angels who catch us
When we take the step
Would be more and more
So no one would pass
To the eternal mist.
I wish no snowflake
Would die in your arms.