Totul se naste dintr-un nimic infim spre minus infinit pentru ca totul sa se prabuseasca in acelasi nimic infim spre minus infinit.

Dacă nu era chiar infinită.

Pentru că soldatului aşa îi părea, atunci când se oprise din marş ca să împingă Fordul. Erau mulţi tineri, cam toţi până în 20 de ani, corpuri purtând speranţe la începutul războiului, acum purtând oameni maturi. Şi resemnaţi că războiul pe care îl începuseră nu avea nimic în comun cu ceea ce învăţaseră la şcoală despre cavalerism şi onoare, că dincolo de tranşee, de găuri de bombe, de cadavre, de sârmă ghimpată, de gloanţe şi cartuşe eşuate în pământ, de schije şi câte şi mai câte, erau alţi tineri. În oglindă, tineri identici, cu dorinţe ca ale lor, dar aşezaţi geografic dupa alte graniţe. După alţi politicieni, după alte hărţi, după alte mame, dar dupa aceleaşi principii ale războiului ca unică şansă de a îţi demonstra unicitatea, naţionalitatea.

Atâta teorie, când firele de iarbă şi buruienile se unduiau încet în marea de culoare incertă cu tente de verde. Când mirosul naturii multimilenare umplea simţurile şi motorul camionului care începuse să se mişte împins de la spate şi de chiotele de încurajare ale soldaţilor epuizaţi.

Soldatul privea cum mâinile i se unesc cu fierul şi ştia că dacă ar fi vrut, în acel moment, ar fi putut ridica maşina cu mâinile lui şi să o îndrepte spre soare. Să îi ofere lui Ra ofrandă pentru a îl ruga să oprească toat această nebunie a războiului.

După ce ruşii ieşiseră din război, lumea o luase razna în această parte a Europei şi aliaţii de ieri dimineaţă, acum erau nişte dezertori fără vreo lege.

Ra, dacă l-ar fi ascultat, dacă ar fi existat, ar fi fost de  acord cu această ofrandă. Pentru că orice zeu născut de sufletul omului ar fi înnebunit de durere să vadă atătea furnici făcându-şi atât de mult rău unele altora. Şi dacă ar fi ştiut ce va urma, cu siguranţă ar fi acceptat cadoul din metal şi alte elemente componente ale camionului Ford.

Care acum se îndepărta uşor, scoţând un fum care îneca pe cei din urma sa. Pentru că dacă ar fi existat o urmă de Zeitate a binelui în acei ani, ar fi pus capăt nebuniei. Dar cum zeii îi lăsasera ca mai demult, pe oameni, să îşi rezolve treburile între ei, cei din urmă trebuia să se descurce. Dar, se pare, nu făceau o treabă minunată…

Soldatul îşi îndreptă spatele şi simţi cum ies din el aripi. Părea că efortul de mai devreme îi dăduse puteri noi, se simţea revigorat şi, într-un fel, eliberat. Aripile lăsau o umbră pe pământ şi parcă soldaţii îl priveau cu teamă, dar, în acelaşi timp, cu respectul purtat cuiva cunoscut de pe front.

Îşi simţea mâinile mai lungi şi mai puternice, cu solzi până pe degete şi gheare ca de vultur. Dădu din aripi o dată şi vântul trecu mai repede prin stepă, parcă încerca să fugă de ceva. Încercă să îşi ia arma de după umăr ca să se aşeze pe marginea drumului; era la capătul puterilor. Dar în locul puştii simţea doar o dâră, un fir de plumb topit care se prelingea pe el. Îşi dădu seama că hainele pur şi simplu explodaseră de pe el. Corpul i se lungi. Totuşi nu era speriat şi se simţea doar normal.

Tâmpla îi pulsa cu bătăi de ciocan industrial şi ştia că i se transformă oasele capului şi fizionomia. Închise ochii de durere şi încercă să urle. Văzu că soldaţii se uită către el speriaţi şi nemişcaţi. Deşi ar fi trebuit să fugă, erau înţepeniţi precum în legende, de către un cântec.

Dădu încă o dată din aripi şi firele de vegetaţie din stepă se culcară şi mai mult.

…

Răul.

…

Noaptea din fiecare.

Este în noi, ca o undă. Ca o vibraţie venită dintr-un lucru, un obiect apropiat, poate cel mai banal, dar acea banalitate poate ascunde hăul. Hăul în care cădem atunci când credem că lumea se termină. Şi pentru asta, am vrea să luăm un pumn de pastile sau să sărutăm cu viteză asfaltul care se vede şi care se apropie, se apropie şi mai mult, nu!, vreau să trăiesc!, vreau să trăiesc!, nu mă pot opri, asfaltul se apropie, o lovitură, o zguduitură, o secundă de durere. Şi linişte. Linişte neagră ca un sunet îngust.

Un zgomot ca un bruiaj care pătrunde pe sub linişte, un sunet de intonaţie joasă.

Linişte.

Soldatul stă pe un scaun într-o încăpere cu un geam pe care nu se vede o imagine clară. Pare un film sau doar nişte copaci înnegriţi, fără frunze, pe un câmp plin de oseminte şi drapele rupte. Undeva, nişte ruine. În altă parte, nişte tunuri dezafectate de pe care nişte corbi pândeau vreo fărâmă de carne de pe oasele care ieşeau din pământ ici şi colo.

Linişte.

Răul priveşte de acolo de unde îl fixam cu ochii. Prin privirea noastră intră în noi. Intră în noi şi ne opreşte respiraţia.

Stând pe scaun, soldatul încearcă să întindă o mână spre geam şi prin faţa lui se coboară o cortină din fragmente din viaţa lui şi din vieţile tuturor din batalionul lui, din armata lui, din armatele aliate şi din armatele inamice. Mii şi mii de imagini infime.

O umbră ca o baltă apare sub cel care stă pe scaun, pregătită să înghită urmele de explozii de viaţă din organism.

Un zumzet pastelat puternic, dar abia perceptibil face inima să vibreze anormal şi e aproape să o arunce în aer.

Încearcă să atingi răul şi simţi cum te curentează, dar nu te aruncă pe spate, ci te ţine prins acea forţă. Răul intră în tine.

Fiori. Transpiraţie rece. Puls accelerat. Respiraţie rapidă. Fiori mulţi prin mâini şi pe spate.

Tremuri.

Aer rece inspirat pe nări.

Linişte.

Curenţi în tot corpul.

Un ţiuit ca de tensiune, în urechi, şi dureri surde în tâmplele care aud zgomote.

Răul e in noi, răul e peste noi. Răul e în spate şi îl simţim acum.

Dar cum îl descoperim? Cum îl deosebim? Cum ne îndepărtăm de el?

Întotdeauna se află un pahar de apă, pe o măsuţă din apropiere. Picioarele ei sunt rădăcini de stejar sau brad. O înghiţitură. Apoi, alta. Şi încă una. Cana e golită.

Inspiri adânc şi toată negura se scurge din tine până când ce a fost înainte e doar o altă pagină. Cu sau fără semne.

Prin noi se scurge însă şi timpul care nu aşteaptă să bem din cana de alături.

…

Soldatul muri pe front, undeva, într-un tranşeu din vestul Europei, sau poate supravieţuise şi îşi întemeie o familie într-un sat pierdut într-un câmp infinit.

In alta lume, nu necunosuta, dar nici prea placuta….

Pentru ca ai devenit in forme umane…
Pentru ca ai intrat in contact cu entitati umane…
Pentru ca ai simtit din nou…
Pentru ca asa este voia…

Un amestesc de fiinte mai mult sua putin groaznice prin forma lor fizica, montri cu multe capete, si mai multe membre, forme alunecoase, suierat sau urlat, unii isi rod unghiile, altii incearca sa se suie in spinarea altora entru a vedea mai bine (nu car ar avea si ochi pentru asta) spectacolul pe care il ofera Societatea. Societatea care Pedepseste Umanitate. O congregatie veche dinaintea lui Lucifer, o congregatie a primilor Decazuti. Unde sunteti?! Loviturile de ura ii amesteca trupul, carnea, cu focul fulgerelor cu care il ating. Nu plange, ci doar priveste in sus, pana cand albul ochilor il stinge si parca lesina. Aripile taiate, atarnate in un fost arbore, singular, in pustiul semintunecat sau semiluminat. Odata ai zburat.

Du-ma acasa, du-ma departe, intr-un fiord, peste varfuri de brazi care sa imi zgaraie mainile cand incerc sa ii ating. Intr-o biserica de lemn, uitata de sute ani, in negura padurii sa stau sa ma rog la icoane sterse si sa le cer spiritelor crestinate de vikingi sa ma duca pe barcile lor in lumea cea mai buna dintre lumile bune pe care ei le-au cucerit.
Du-ma acasa, du-ma departe, pe sub nori, spre un tarm pustiu din Sardinia, sa privesc peste mare si peste nuraghe, in misterul civilizatiei lor, patrunsa de soare pana in umbra unui pin sub care sa iti citesc poeme sarde din secolul 19, in zgomot de valuri prinse in capcane.
Du-ma acasa, in pustiul de pe Venus sa inspir aerul curat de gaze mortale pentru pamanteni si sa cutreier dealurile si muntii cu zile lungi si sa prind din zbor o pasare albastra, mica si stranie si sa cred ca exista viata acolo. Acolo unde nu se intampla sa fie zgomot, ci doar planeta care conduce ziua catre noapte si noaptea catre zi, pe planeta de peste drum.
Du-ma acasa, acum ca sunt singur, iar ingerul meu sufera, du-ma acasa, din frigul asta, du-ma acasa dintre peretii astia pe care se prelinge apa cu sangele celor torturati in camera de deasupra. Ma rog ca sufletul lui sa zboare departe, mai departe decat gandurile mele, mai departe decat zidurile astea. Pentru ca in timpul bataii pe care o primesti impacat, simti cum bucatile de carne se desprind de tine si se transforma in fulgi de nea care plutesc, iar apoi cad usor, pe pamant. Iar trupul tau este racorit de senzatia de alb care pluteste in jur, iar tortionarii nu sunt decat copii care se joaca aruncandu-si bulgari de zapada.
Noi am vrut doar sa ne urmam un crez, in tot ceea ce inseamna speranta diminetilor cu zambet, al zilelor cu ziare citite in piete in care se intrec arome de cafele, in orase cu tramvaie care sa zboare pe sine si sate unde taranii sa intoarca fanul cu gandul la iubita lor care ii priveste dintre copaci cu merindele pregatite, in scoli copiii sa invete ca stelele sunt libere, asa cum este si spiritul nostru chiar de aici dintre locuri pe care imaginatia umana nu le poate percepe, nici macar un Dante renascut. Acum incercam sa ne transformam in pietre, una cu zidurile, pentru a nu mai simti durerea stergerii visurilor.
Aiud! Sighet! Jilava! Pitesti! Gherla! Canal! Atatea urlete si atatea suflete vii in trupuri care mor.
Noi speram.

Glorie eroilor căci lumea lor e îndepărtată. Ei nu știu când și dacă le aducem numele în prezentul nostru relativ, în gând. Glorie eroilor căzuți pentru ca după-amiezele să ne fie liniștite la umbra viței de vie și în gustul dulceței de nuci verzi și al apei minerale. Glorie! Glorie eroilor pentru că au decis să guste pământul, în loc să zboare cu visuri către iubirea lor. Pentru ca noi să simțim, să părăsim, să iubim, să plângem, să râdem, să dispărem, să revenim. Onoare eroilor pentru că ne-au făcut să plângem în brațele mamelor noastre și care ne-au liniștit ducându-ne la pieptul lor. Onoare eroilor pentru că zborul lor în foc și pierzanie a însemnat eliberarea trupului lor de sufletul lor imens. Pentru că tragedia lor înseamnă liniștea noastră de a mirosi teii primăvara și a gândi, scrie, spune, imagina cuvinte și gesturi pentru persoana iubită. Onoare eroilor pentru că stau liniștiți sub iarbă, sub pământ, sub uitare sau sub aducere aminte. Cinstit să le fie numele în Valhala, Olimp și oriunde au plecat pentru a își aduce forțele în slujba zeilor. Cinstit să le fie numele căci dorința lor de a fi liberi ne-a făcut pe noi liberi. Iar ei, morți, privesc tăcuți cum nu știm să apreciem libertatea și să întindem brațele, să devenim cruci al frumuseții, ale iubirii. Cinstit să fie numele eroilor căci ei I-au pronuntat numele în ultima lor suflare pentru că ei știu că El este Calea. Cinstit să le fie numele eroilor căci ei ne-au scos lacrimi false la aducerea aminte și tot ei au privit cum le transformăm locurile de liniște în centre urbane din verde, gri și negru. Atât de mult negru. Negru din care noi ne tragem bucuriile plăpânde și bolnave, negru în care respirăm, negru în care credem că vedem un soare dimineața și la amurg, negru în care ne înecam crezând că visăm, negru în care ardem, crezând că trăim, negru în care cântăm, crezând orice, negru în care ne pierdem, crezând că evadăm. Negru existând într-un punct pe carapacea unei țestoase.

Lonely ranger,
Come dig out my soul.
I wish…
It weren’t so hard to fly
(to die)
Upside-backwards.
I wish the angels who catch us
When we take the step
Would be more and more
So no one would pass
To the eternal mist.
I wish no snowflake
Would die in your arms.

Poate din colț mi-a fost observată privirea adâncă, spre sufletul care încă trăiește într-un corp ucis demult, în vremuri despre care doar o carte scrie; un suflet care continuă să caute trepte, pe scara evoluției spirituale, acum într-un metrou nocturn, un străin.

Îngerul meu păzitor, într-o altă revoltă care ne-a îndepărtat, nu vrem să știm pentru cât timp.

Ceva mai înainte
Aceeași siluetă încearcă un lac cu degetul mare de la pisiorul drept. frigul i se suie pe șira spinării până în creier de unde o senzație de răcoare îi cucerește corpul. Un vânt care trecea prin zonă o face să își aducă împreună brațele în dreptul pieptului. Își dorește să știe dacă va urma zi sau noapte după acel moment. Să știe ce o să poarte în următorul moment pentru a scăpa de frigurile care încep să i se ascundă prin vene. Privește lacul destul de întins, păzit de sălcii și arbori, crescute de dealuri calme.

Și mai devreme
Satârul unui măcelar izbește monoton pieptul dezvelit al unui miel în piața de carne, iar silueta se înfioară și își jură că nu va mai gusta vreodată din carnea de oaie. Mirosurile sunt diabolic de fascinante, iar culorile îi fac limba să se calde într-o mare de pofte. Dorința ei va avea o luptă grea. Un bătrân scapă o pungă plină cu portocale care o iau razna pe sub tarabe și printre picioare neatente. Dar ochii bătrânului sunt calmi, portocalele sunt toți anii care s-au scurs printre zile liniștite de la un moment.

Nicicând sau acum
Zile pline de liniște pentru că erau introduse de diminețile care le pregăteau. Dimineți care se scurgeau încet pe pielea ei dezvelită și destăinuită universului. Care o privea atent, o cerceta și se autogratula pentru minunățiile pe care le proteja în urma Creației. Trecând mai departe, vibrația din univers mai aruncă o ocheadă spre trupul ei dezvelit și spre iubirea lor și se hotărî ca mai târziu să o așeze în vitrina cu trofee. Loc atât de deosebit față de accepțiunea pământenilor; un loc în care colectează tot ce găsea mai frumos și pune la păstrare pentru ca o parte din ideile astea să aibă gustul unei portocale rostogolindu-se tăcute pe un deal, spre un deșert; în spatele dealului, un lac nedecis să aleagă ce va urma în lume: apus sau zori.

În luminișul unui decor fals, norul lasă o umbră. Cerul este fals, soarele nu se vede, zâmbetele dinăuntrul camerei se-ngrămădesc să iasă spre butaforie.
Un ghem de baloane, un copil ar vrea să zboare cu ele, două fete joacă un cerc, o mamă schimbă priviri cu tatăl altui copil. Acesta din urmă încearcă să scrie pe un perete, neobservat de nimeni, cuvinte grele, cuvinte din locuri pe care restul nu le observă, deși sunt peste tot în jurul lor. Cuvinte care înseamnă speranțele arzând în ligheane de magmă, cuvinte care au fost aripi de îngeri, ființe de lumină trecute în partea spre care ne îndreptăm. Dincolo de prezentul în care plutim, fără liniște, fără visuri, fără zgomotul buzelor lipindu-se tăcut, fără cântecul comun al inimilor, fără tremuratul genunchilor, fără dorința unei noi zile, fără dorința de a rămâne suspendați. Copilul scrie în toate limbile care au o religie mărturisită, copilul acela vede o lume ciudată. Copilul acela nu e niciunul din noi, copilul acela e vocea din fiecare din noi, e forma neagră transformată în puritate, în dorința de a ne face să acceptăm. Ceilalți își continuă joaca, precum gândurile și mărturiile de peste zi care vor doar să existe pentru a dispărea etern în hău. Glasuri, culori, toate sunt moarte, pastel forțat pentru a încerca o supraviețuire. Dar eu aud doar sunetul cuiului pe perete, un sunet care îmi vorbește în toate limbile care au o religie scrisă, ceva să putem atinge, să credem și să cercetăm.

“Privește în viitor!” Îmi urlă vocile. Dar unde mă voi trezi în viitor?