nesfarsit

Alex — Wed, 10 Oct 2007 13:30:00 +0000

Cel mai puternic gand care mi-a cucerit mintea in timpul filmului, a fost acela ca el a murit. ca filmul asta e neterminat, ca ar mai fi putut naste altele, ca ar fi ajutat colegii de generatie intr-o concurenta cu rezultate benefice din ce in ce mai vizbile. a plecat, rapit dintre noi, furat chiar de esenta personajelor traditionale din filmul lui. ultimul.
care este tema? eu am gasit mai multe: iubirea lui, devine a lor, trairile lui, devin ale lor, gandurile ei, devin ale lor, problema lor devine a noastra. si iubitul tareii asteia care poate deveni plecatul din tara asta.
subiectul este ultradezbatut, asa ca nu ocup spatiul cu el. vreu sa remarc altceva: stilul actorilor, modul lor liber d a juca. practic, in tot filmul nu gasesti un actor ingrosat in schita lui mai mult decat trebuie, asa cum suntem obisnuiti in cinematografia romaneasca. fiecare joaca natural, cursiv, replicle si gesturile curg flu, precum izoarele care curg spre implinirea marelui fluviu. nu simti vreo exagerare teatrala, personajele sunt cele pe care le intalnim la tara ieri, azi, maine. cel care la un moment dat il ia peste picior pe armand assante (care joaca peste ce a dat in filmele lui de categoria B ) am impresia ca este real. am mari dubii ca e chiar actor.
glumele sunt spuse din suflet, nu sunt vulgare, provoaca zambete prin conotatie, dar si un stil direct spus sincer. vulgaritatea este ponderata, in limitele normalului, nu zgaraie asa cum eram obisnuiti in alte filme.
california dreamin este plin de poezie (drumul ei cu americanul, insotiti doar de cel din shukar collective pare o calatorie mistica, rupta din real sau momentul cand ea invata engleza de la roman citind versurile piesei care da titlul filmului…). california dreamin este plin de drama istoriei Romaniei care ne urmareste ca un lant cu zale mari, gri, de la inceput pana la sfarsit. nu este ceva patetic, este ceva real, este ceva care ne ajuta sa intelegem mai bine acel sef de gara, un personaj antagonic jucat excelent de razvan vasilescu.
actorii tineri aduc in filmele regizorilor din ulrimul val (mitulescu, porumboiu, munteanu) un suflu definit, nou in cinematografia romaneasca si ne pot ajuta sa scapam de marotele “medeice” care bantuie patetic filmul romanesc.
sunetul, imaginea sunt peste medie, iar la un moment dat apare pe geamul unei camere de bloc un efect preferat al lui.
cele 2 ore si jumatate au trecut incredibil de usor. nu exista decat putine momente moarte care poate ar fi iesit la montajul final. pentru ca acest film ar fi trebuit sfarsit de el.
Cristian Nemescu a lasat asa insa, ultimul lui film. ca o dovada a crezului si sacrificului intru visul sau.

Eroi.

Alex — Wed, 10 Oct 2007 11:25:00 +0000

articol publicat pe blogul meu de la Yahoo! 360 pe 10 iulie 2006.

Ma bucur pentru Italia pentru ca sunt fericit cand eroii castiga. Sunt trist in adancul sufletului pentru un jucator pe care l-am iubit demult, Zidane, pentru ca a iesit din fotbal cu capul plecat, pe langa Trofeu. Sunt euforic pentru ca am crezut mereu in acesti 23 de eroi si Parintele lor. Sunt trsit pentru ca azi, 10 iulie 2006, se va da o decizie istoria, dreaata, dar trista in istoria fotbalului: retrogradarea echipei Juventus Torino. Finala a avut 8 juventini de-o parte si de alta.

De ce ma bucur pentru Italia? Pentru ca aceia care lupta cu adevarat, cei care vor sa moara in picioare, cei care nu accepta sa traiasca in genunchi merita sa fie sus! In inimile noastre, in istorie, in povestile spuse copiilor. Sunt trist pentru ca nu am parte de asa ceva in Romania. De aceea ma uit si traiesc pentru Italia. Pentru ca Italia traieste fotbalul; Italia, il defineste in tribune, Italia ne invata ce este un catarsis in fotbal.
Pentru ce decade un posibil erou? De ce trebuie sa plecam capul atunci cand ne pregatim sa il ridicam spre cer? Nu stiu raspunsul adevarat, il voi afla poate vreodata sau nu. Dar pot banui ca in momentul acela, imaginea cu aripile rupte insangerate ale ingerului decazut este cea mai elocventa. Nu este nevoie de cuvinte. Este nevoie de lacrimi, este nevoie de regrete, este nevoie de sprijin, este nevoie si de apostrofari, este nevoie de trait momentul. Nu avem ce invata din acele momente decat un singur lucru: suntem oameni. In momentul autoconvingerii ca suntem zei, cadem. Suntem oameni si omul lupta pana la capat in cea mai profunda amprenta genetica.
De ce am crezut in Italia de la inceput? Pentru ca am crezut in eroi. In cei in care se arunca laturi, in cei priviti de sus. Cei care sunt jigniti, cei care acasa au de patimit pentru pacatele altora. Pentru ca au zambitmereu celebrand bucria, placerea de a juca fotbal, placerea duelului sportiv, bucuria de final pe chipul lui Grosso, al lui Buffon, al lui Alex, al lui Rino, al lui Materazzi, al lui Cannavaro. Pentru ca au un Parinte (Lippi) care i-a unit pentru un scop ultim, pentru tricolor. Pentru ca a castigat Finala asa cum a jucat: decis, concentrat, mereu cu capul sus. Precum Cannavaro, indiscutabil omul acestui mondial. Liderul gladiatorilor a privit nemiscat executarea penaltyurilor. Nu s-a bucurat, nu a clipit. Doar si-a transmis energia colegilor lui. Asa cum a facut-o in toate meciurile. Si a fermecat ghetele colegului de club (inca) cand acesta a ratat. Fabio este omul turneului pentru ca a stiut mereu sa lupte. Cu o inaltime cu care nimeni nu incearca sa fie fundas, dar cu o determinare pentru care Spartacus ar fi fost invidios.
Italia a castigat pentru ca a invatat sa fie modesta. Si cine a oferit celmai bun exemplu? Cel care pare ca a inteles: Totti. Italia a fost echipa neobisnuita. Contrar tututor “specialistilor” de fotbal, Italia a atacat la acest mondial. Italia a tacut in presa, dar a lovit mortal in teren. Italia a castigat aproape curat acest mondial, poate cu exceptia acelui episod controversat din optimea cu Australia. Dar toti cei frustrati de acel penalty, au avut parte de unul inexistent impotriva Italiei, chiar in finala.
Azzurri au meritat Trofeul cel mai mult dintre toate echipele participante. Au jucat constant bine si au crezut in fiecare secunda in puterea lor. Urletul de final al lui Grosso si fuga colegilor spre el au fost o eliberare suprema de bucurie. Un sarut al Capitanului pe aurul castigatorilor si cupa zboara spre cer. ITALIA!

Si in acel moment, intr-o gura de tunel, pasind greu, un erou decazut privea surd catre eroii lumii din acel moment, mereu.

Poate nu intamplator, cea mai elocventa propozitie in spijinul luptei umane a aparut pe stadioanele de fotbal din Italia. Trei cuvinte, un singur sens: NON MOLLARE MAI !

unreal, the judgement of fading acts / the future revealing its courtain is what? » comentarii

nesfarsit

Eroi.