Scrisoare din vremuri inutile

La revedere, draga mea,

și mâine, poate, va mai fi o zi.

În care mamele vor împinge leagăne goale

Privind absent spre nemurire.

Dacă uniforma nu m-ar face să mă scarpin

Aș spune că totul este la fel

Aceleeași perdele, același parchet

Iar lumea, mâine, nu se va sfârși

Pentru că nu îți voi mai simți vocea

Plutind spre mine, în gustul de ceai fierbinte al dimineții.

 

La revedere, draga mea cu ochii infiniți,

Apocalipsa există doar individual

Și nu la nivel planetar

Pentru că nu există o lege universală

Care să mă împiedice să ajungem din nou, împreună

Sub același cireș înflorit,

din nou, pierdut,

În mijlocul unui câmp în care mijește pâinea.

 

Și când sub muntele de pământ, fier, carnea arsă, oasele și sângele altora

totul se va sfârșit, draga mea,

Îți voi fi scris cu lacrimi în cerneală invizibilă,

Zâmbind, în gol, prin golurile unde aveam ochii,

Impresiile mele din trenul spre iad

cu vedere la raiul intangibil.

Un înger mă privește mut și liniștitor,

Dar îl ignor

pentru că ești, din nou, cu ce a mai rămas din mine,

Pășind perfect în alb,

în noaptea mea eternă.

21. October 2013 by Alex
Categories: poezii | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *