Schimbarea

Aplecat peste marginea muntelui

Zeul privea spre opera lui

și încerca să estimeze

când omul avea să mai graveze

numele Lui în piatră,

să îi trimită o inimă

de animal pur, odată,

acum, un sac de sănge și blană.

În timp ce zeul aștepta

omul de sub el nu-L cerceta,

nu mergea spre templu

care avea o imagine de muzeu

ăi se închina la alte obiecte

mai presus de orice deitate.

Un fulger Zeul trimise

și acesta i se intoarse,

mai-mai să Îl lovească.

Pentru că omul nu mai credea.

Nu mai credea în semne,

nu mai credea în ființe supreme,

nu mai credea în râuri magice,

nu mai credea în frumuseți eterne

și nici în războaie nevăzute.

Atunci, zeul se temu.

Și în aceeași clipă,

Omul aruncă o piatră

Spre cerul înstelat

și spre soarele tăcut,

simțind și visănd

că acum s-a născut clipa.

Să rămână singur.

06. June 2012 by Alex
Categories: poezii | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *