Atlas cu intrebari

Am trecut prin văi și prin concepte,

departe de orice realitate,

aproape, însă, de lună și de stele,

ridicând colbul în amețite grăunțe.

Am încercat să strig și am crezut c-o fac,

de fapt, urletul meu se îngropa în praf

și nu mă puteam mișca, deși fugeam,

aș fi vrut să fug din lume, dar eram blestemat.

Blestemat sa retrăiesc negura ce-o născusem,

apăsat de Pământul pe care îl țin în spate

destinul straniu croit de zeități rămase

cu dorința de a-și împărți dreptate.

Aș fi vrut să-i spun iertare,

dar oare merită sufletul meu

să scape și să fugă printre

macii tresărind pe dealuri?

Atâtea întrebari care se frâng în nori

și cad asupra mea ca fulgere,

zeii mă privesc și se amuză

“înca un nebun, trezit din realitate?”

Aș vrea să le dau dreptate,

dacă nu aș avea picioarele din lut,

Aș vrea să îi pot mulțumi, din nou,

să pot exploda întru stele și să îmi zboare sufletul.

 

Chemat de soarele de după nori,

Atlasului îi este prea teama să devină vis

neștiind, în timiditatea lui,

că orice cădere poate deveni un zbor.

 

23. November 2011 by Alex
Categories: poezii | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *