Prin pădurea de brazi (1)

M-am trezit într-un vis. Am încercat să mai fiu treaz câteva secunde, dar pentru ce? Pentru ce să continuu să fiu treaz când toate lumile din jur se dărâmă, una câte una, una câte una, una câte una. am avut ceva lumi.
Merg prin pădure și disting aproape totul pentru că luna este acolo unde o știm. Este întreagă și altruistă. Mă opresc în dreptul unui brad și semi-lumini coboară printre ramurile lui și ale fraților lui. Am mers ceva prin pădure, prin miros de brad si aer tare, dar parcă niciodată nu e de ajuns să îl simt. Să simt fiecare inspirație de viață pentru că nu știu câte aș mai putea să am. Sunt vremuri grele. Sub un vodă nechibzuit, înconjurat de boieri puși pe căpătuială. Oameni fără suflet, fără visuri, fără culori în jurul trupului lor. Toți la fel, parte a unui întreg șarpe care se prelinge peste toate pământurile pe care le știm ca fiind ale noastre. Dar cine suntem “noi”? Ce mai avem “noi”? Nu mai avem multe, asta e sigur. De când merg prin pădurile astea de-acum, câteodată am văzut scene care ar fi îngghețat orice spirit mai puțin pregătit pentru cele lumești. Foarte lumești. Fapte din gânduri atât de jos pe termometrul spiritului uman. La început, mă întrebam: oare cum pot? Oare de ce fac asta și aia și așa mai departe. Din prea multe întrebări mi-am dat seama că nu pot răspunde eu pentru alte valori. Valori plecate din cetăți mai puțin atașate unor idei, sentimente, inițiative.

Brazii sunt urmele a ceea ce nu vom fi vreodată, dar alții au fost cu ani în urmă. Pentru că noi am distrus cu zâmete ipocrite tot ceea ce erau ei înainte de a fi brazi, înainte de a fi eterni, de a fi demni în memoria a câtorva dintre noi.
Când aud glasurile lupilor nu îmi e teamă. La început, nu îmi era teamâ pentru că mă gândeam că totul trebuie să se termine odată și mai bine așa decât prin vreo boală. Acum, nu mai simt asta sau poate doar un pic. Și restul e curajul de a trece prin pădure pentru că suntem toți musafiri aici. Toți suntem suflete ale acelorlași pomi, arbori, brazi. Toiagul mi l-am făcut dintr-o cracă de fag, un lemn tare și care este bun și la vânătoarea de…dar nu mai scriu pentru că mulți se hrănesc din ce le dă pământul. Pământul ăsta imens pe care îl umilim și batjocorim.
Brazii se rărersc deodată și reușesc să disting câteva luminițe într-un negru mai închis decât negrul nopții luminate. Un zid, cred.
Mă apropiam de “om” după săptămâni? luni? de fugă, de căutare, de indiferență, de dorință, de pace, de umblat.

05. September 2010 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *