Nimic

Totul se porni deodata, fara ca el sau ea sa isi dea seama de ce intampla exact. Strazile, cladirile, masinile dispareau ca desenele de pe asfalt sterse de apa de pe furtun. Iar oamenii… Oamenii dispareau intr-un urlet care se transforma in vuiet. Iar el/ea asista neputincios/a. Pentru ca acum stia ca de-acum incolo totul se va schimba. Inceputul sau sfaristul lumii. Inca nu era decis/a.
Nicio ploaie fara nori, deasupra dealurilor si vailor si doar un balon care se ridica printre picaturile de apa.
Niciun zambet in fata vetrei din casa batraneasca, pentru ca ingerii se vor lupta in rai.
Niciun ren nu va trage o sanie in Laponia, pentru ca povestile vor avea acelasi final.
Niciun spic de grau nu va deschide diminetile. Valhalla fara glorie.
Nicio privighetoare nu va canta oda naturii, cerul fiind prea albastru. Atat de albastru incat se transforma in negru.
Nicio serie de aplauze la finalul unui film.
Nicio litera in vreo carte, niciun mar in vreun pom asa cum nimic nu putea spune anecdotele vantului.
Niciun pian la cel care locuieste deasupra in serile de toamna. Care toamna?
Niciun apus fara valuri izbite de vreun tarm.

Totul se naste dintr-un nimic infim spre minus infinit pentru ca totul sa se prabuseasca in acelasi nimic infim spre minus infinit.

16. August 2010 by Alex
Categories: eseu | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *