Marele Război

Roţile camionului Ford (de-o generaţie cu începuturile Marelui Război) se îngropau în bălţile drumului care se desfunda lent. Lent precum viaţa care trecea printre firele de iarbă înaltă şi deasă ale stepei întinse pe mii de kilometri pătraţi.

Dacă nu era chiar infinită.

Pentru că soldatului aşa îi părea, atunci când se oprise din marş ca să împingă Fordul. Erau mulţi tineri, cam toţi până în 20 de ani, corpuri purtând speranţe la începutul războiului, acum purtând oameni maturi. Şi resemnaţi că războiul pe care îl începuseră nu avea nimic în comun cu ceea ce învăţaseră la şcoală despre cavalerism şi onoare, că dincolo de tranşee, de găuri de bombe, de cadavre, de sârmă ghimpată, de gloanţe şi cartuşe eşuate în pământ, de schije şi câte şi mai câte, erau alţi tineri. În oglindă, tineri identici, cu dorinţe ca ale lor, dar aşezaţi geografic dupa alte graniţe. După alţi politicieni, după alte hărţi, după alte mame, dar dupa aceleaşi principii ale războiului ca unică şansă de a îţi demonstra unicitatea, naţionalitatea.

Atâta teorie, când firele de iarbă şi buruienile se unduiau încet în marea de culoare incertă cu tente de verde. Când mirosul naturii multimilenare umplea simţurile şi motorul camionului care începuse să se mişte împins de la spate şi de chiotele de încurajare ale soldaţilor epuizaţi.

Soldatul privea cum mâinile i se unesc cu fierul şi ştia că dacă ar fi vrut, în acel moment, ar fi putut ridica maşina cu mâinile lui şi să o îndrepte spre soare. Să îi ofere lui Ra ofrandă pentru a îl ruga să oprească toat această nebunie a războiului.

După ce ruşii ieşiseră din război, lumea o luase razna în această parte a Europei şi aliaţii de ieri dimineaţă, acum erau nişte dezertori fără vreo lege.

Ra, dacă l-ar fi ascultat, dacă ar fi existat, ar fi fost de  acord cu această ofrandă. Pentru că orice zeu născut de sufletul omului ar fi înnebunit de durere să vadă atătea furnici făcându-şi atât de mult rău unele altora. Şi dacă ar fi ştiut ce va urma, cu siguranţă ar fi acceptat cadoul din metal şi alte elemente componente ale camionului Ford.

Care acum se îndepărta uşor, scoţând un fum care îneca pe cei din urma sa. Pentru că dacă ar fi existat o urmă de Zeitate a binelui în acei ani, ar fi pus capăt nebuniei. Dar cum zeii îi lăsasera ca mai demult, pe oameni, să îşi rezolve treburile între ei, cei din urmă trebuia să se descurce. Dar, se pare, nu făceau o treabă minunată…

Soldatul îşi îndreptă spatele şi simţi cum ies din el aripi. Părea că efortul de mai devreme îi dăduse puteri noi, se simţea revigorat şi, într-un fel, eliberat. Aripile lăsau o umbră pe pământ şi parcă soldaţii îl priveau cu teamă, dar, în acelaşi timp, cu respectul purtat cuiva cunoscut de pe front.

Îşi simţea mâinile mai lungi şi mai puternice, cu solzi până pe degete şi gheare ca de vultur. Dădu din aripi o dată şi vântul trecu mai repede prin stepă, parcă încerca să fugă de ceva. Încercă să îşi ia arma de după umăr ca să se aşeze pe marginea drumului; era la capătul puterilor. Dar în locul puştii simţea doar o dâră, un fir de plumb topit care se prelingea pe el. Îşi dădu seama că hainele pur şi simplu explodaseră de pe el. Corpul i se lungi. Totuşi nu era speriat şi se simţea doar normal.

Tâmpla îi pulsa cu bătăi de ciocan industrial şi ştia că i se transformă oasele capului şi fizionomia. Închise ochii de durere şi încercă să urle. Văzu că soldaţii se uită către el speriaţi şi nemişcaţi. Deşi ar fi trebuit să fugă, erau înţepeniţi precum în legende, de către un cântec.

Dădu încă o dată din aripi şi firele de vegetaţie din stepă se culcară şi mai mult.

Răul.

Noaptea din fiecare.

Este în noi, ca o undă. Ca o vibraţie venită dintr-un lucru, un obiect apropiat, poate cel mai banal, dar acea banalitate poate ascunde hăul. Hăul în care cădem atunci când credem că lumea se termină. Şi pentru asta, am vrea să luăm un pumn de pastile sau să sărutăm cu viteză asfaltul care se vede şi care se apropie, se apropie şi mai mult, nu!, vreau să trăiesc!, vreau să trăiesc!, nu mă pot opri, asfaltul se apropie, o lovitură, o zguduitură, o secundă de durere. Şi linişte. Linişte neagră ca un sunet îngust.

Un zgomot ca un bruiaj care pătrunde pe sub linişte, un sunet de intonaţie joasă.

Linişte.

Soldatul stă pe un scaun într-o încăpere cu un geam pe care nu se vede o imagine clară. Pare un film sau doar nişte copaci înnegriţi, fără frunze, pe un câmp plin de oseminte şi drapele rupte. Undeva, nişte ruine. În altă parte, nişte tunuri dezafectate de pe care nişte corbi pândeau vreo fărâmă de carne de pe oasele care ieşeau din pământ ici şi colo.

Linişte.

Răul priveşte de acolo de unde îl fixam cu ochii. Prin privirea noastră intră în noi. Intră în noi şi ne opreşte respiraţia.

Stând pe scaun, soldatul încearcă să întindă o mână spre geam şi prin faţa lui se coboară o cortină din fragmente din viaţa lui şi din vieţile tuturor din batalionul lui, din armata lui, din armatele aliate şi din armatele inamice. Mii şi mii de imagini infime.

O umbră ca o baltă apare sub cel care stă pe scaun, pregătită să înghită urmele de explozii de viaţă din organism.

Un zumzet pastelat puternic, dar abia perceptibil face inima să vibreze anormal şi e aproape să o arunce în aer.

Încearcă să atingi răul şi simţi cum te curentează, dar nu te aruncă pe spate, ci te ţine prins acea forţă. Răul intră în tine.

Fiori. Transpiraţie rece. Puls accelerat. Respiraţie rapidă. Fiori mulţi prin mâini şi pe spate.

Tremuri.

Aer rece inspirat pe nări.

Linişte.

Curenţi în tot corpul.

Un ţiuit ca de tensiune, în urechi, şi dureri surde în tâmplele care aud zgomote.

Răul e in noi, răul e peste noi. Răul e în spate şi îl simţim acum.

Dar cum îl descoperim? Cum îl deosebim? Cum ne îndepărtăm de el?

Întotdeauna se află un pahar de apă, pe o măsuţă din apropiere. Picioarele ei sunt rădăcini de stejar sau brad. O înghiţitură. Apoi, alta. Şi încă una. Cana e golită.

Inspiri adânc şi toată negura se scurge din tine până când ce a fost înainte e doar o altă pagină. Cu sau fără semne.

Prin noi se scurge însă şi timpul care nu aşteaptă să bem din cana de alături.

Soldatul muri pe front, undeva, într-un tranşeu din vestul Europei, sau poate supravieţuise şi îşi întemeie o familie într-un sat pierdut într-un câmp infinit.

08. June 2010 by Alex
Categories: eseu, nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *