Din spatiu

Visele si visurile sunt nave spatiale care fac trafic unei baze spatiale aflate undeva intr-un spatiu infinit, indefinit, departe de orice urma a Pamantului unde m-am nascut, unde ne-am nascut, in mantaua caruia ne-am scurs milenii dupa milenii.
Oceane de lacrimi si nori de sperante, amestecati, transformati sau diluati, pierduti sau colorati pe mari intunecate sau in orizonturi de campii nesfarsite.
Departe de pietrele care se desprind din munte, dar atat de inauntrul mirosului de vid, de liniste, de pace, de intuneric primitor si plin de ganduri ca dincolo de fiecare cerc al trecerilor prin gaurile negre se afla altceva.
Aici, atat de departe de tot ceea ce eram odata, speram sa gasim ceva nou, ceva care sa faca fiinta noastra sa renasca, acel ceva care sa faca umanitatea sa devina ceea ce filosofii antichitatii, filosofii apostolici sau filosofii moderni din fum de salon de secol 19 au sperat: utopia.

Alergam prin spatiu, in minuni ale tehnologiei care sunt departe de ceea ce am lasat pe Pamant in urma cu nici-nu-mai-vrem-sa-stim-cate-generatii. Calculam orbite si traiectorii care sa ne poarte catre un nou portal un portal catre un nou vis sau un alt cosmar, dar orice altceva merita fata de liniaritatea unei vieti tinute sub cheie precum o melodie intr-o cutie muzicala. Note care sa iasa doar atunci cand sunt eliberate, care evadeaza atunci cand copilului i se face o surpriza. Cele care se nasc sunt abrupt intrerupte si se intorc in cutie. Ce se intampla cu ele? Desigur, mor in cutie, in timp ce copilul si parintii se bucura de alte cadouri, de alte cutii, de alte melodii, de alte imagini, de alte mirosuri, nu de cel de vopsea si lac de fabrica. Noi incercam sa eliberam toate notele din toate cutiile muzicale din lume prin dorinta noastra de libertate si dorinta de a descoperi mereu lumi noi. Si daca nu reusim  sa le eliberam fizic, macar sa le oferim acest omagiu. Libertate muzicii libere!
Cand eram mic ma gandeam ca atunci cand voi trece printre stele, ele imi vor aparea precum figuri efervescente si pe care va trebui sa le evit in zborul meu. Dupa ce am inceput sa calatoresc printre ele, am inceput sa ma gandesc cum ar fi sa pot zbura pana aproape de ele, ca punctele sa devina intr-o clipita, sori imensi sau planete pe moarte. Dupa ce am reusit si asta, am dorit sa pot ajunge pe o stea. Dupa ce am ajuns pe o stea, mi-am dorit sa ii pot vorbi. Dupa ce i-am vorbit, mi-am dorit sa o pot simti. Poate atunci cand vom simti o stea, vom fi devenit deja una.
Mai este timp pana atunci, sunt atatea calatorii care pot uni stelele in constelatii de aventuri si descoperiri.
Nu au fost putine dati cand dintr-un spatiu infinit am intalnit un spatiu finit, un spatiu de doua dimensiuni, plin de monstri de carton care vorbeau puternic si se miscau anevoios dar constant. Monstri din carton, inofensivi la prima vedere, dar atat de periculosi prin hipnoza pe care o provoaca discutiile lor, amagirile lor, promisiunile lor.
Am intalnit in calatoriile noastre cateva astfel de universuri, semn ca Marele Creator, aflat undeva in spatele scenei, a pregatit Universurilor si astfel de bi-dimensiuni pentru a isi arata puterea sau a ne face pe noi sa ne gasim puterea. Puterea de a ramane noi insine, puterea de a ne opune cu fiecare celula unor sisteme simpliste si care supravietuiesc pe o piramida a faptelor care le sunt doar incretituri de carton. Papusari care trag firele organismelor din carton ne-au promis sisteme de valori si cuvinte frumoase, dar nu ne-au putut promite vise. Nu ne-au putut promite dimineti de vara si fulgi de iarna. Am plecat mai departe in cautarea unei lumi noi, unei lumi care sa ne poata absoarbe visele si visurile si din ele sa faca lumea pentru care precursori au ars pe rug, din Cehia pana in Spania, din Albion pana in insule pierdute in palma albastra.
Note de pian care vin de-acolo, de unde stim, intra prin noi si se duc incotro trebuie sa ajungem. Din pacate, nu putem vedea daca ele s-au oprit sau isi continua dansul prin univers. Muzica pe care o simtim in varfurile degetelor atunci cand tastam mecanismele navei care ne va ridica spre o noua calatorie. Muzica pe care o auzim in casti atunci cand ne-am ridicat si suntem fixati deja pe traseul prin vidul din jur.
Astazi este mereu.
Astazi pornim motoarele, dupa o pauza pe un corp spatial straniu, plin de praf. Iar prin praful pe care il ridica si amesteca navele noastre, undeva, departe, as putea jura ca se vede ceva ca o lacrima albastra, parca o amintire sau doar o iluzie.

05. June 2010 by Alex
Categories: eseu | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *