Dincolo de sfarsit

Liniile albe se pierd în urma mea. Liniile albe se pierd in ființa mea. O stare de calm mă însoțește credincioasă de fiecare dată când ele se succed. Poate ar trebui să mă opresc cândva, să spun “Stop!” destinului și să îl fac să tragă pe dreapta. Fiul Vant al zeilor din jurul nostru imi trece printre geamurile întredeschise ale mașinii care se pierde în zorii zilei spre evadarea mea.
Se ridica de langa mine, un suflet. Altul. In alta dimineata. In aceeasi viata. In aceeasi viata in care pugatoriul e doar un parc imens in care stiu orice luminis. Si pe care il descopar, totusi, mereu.
Am obosit sa aud voci, voci care nu sunt ale mele, voci care urla continuu dupa ajutor. Din peretii camerei ies maini care ma sugruma si imi murdaresc visurile noaptea, imi doresc cosmaruri pentru ca din ele ma trezesc, imi doresc sa avm doar o luna noaptea si nu 4, imi doresc sa avem stele si nu un cer gri, imi doresc sa dorm linistit. Langa tine. Unde esti?
.
“Circul e in oras!” Copiii alearga in toate directiile, chemandu-si prietenii sa vada minunea: animale, oameni ciudati, clovni, magicieni si cate si mai cate care le vor colora viata cateva zile in anul acesta. An care poate ca va trece ca toti ceilalti peste aceasta mica localitate, aflat dincolo de un mare oras, la dreapta din drumul principal, dincolo de un camp, dincolo de o trecatoare, dincolo de o padure, dincolo de o apa mare, dincolo de o alta padure care pare ca nu se mai termina, dincolo de un deal, dincolo de alt deal mai inalt ca primul, iar la poalele lui se afla rupta de lume o comunitate de oameni. Cum au ajuns ei acolo, poate scrie undeva in arhiva primariei. Dar unde e primaria? Nimeni nu cunoaste sensul acestui cuvant, toti se ghideaza dupa ce le spune cel mai batran om dintre ei, care nu mai aude si vede de peste zece ani. Sau sa fie mai mult? In fine, ideea este ca batranul ar sti tot ce trebuie stiut pentru a ghida aceasta comunitate. Iar in curand va trebui sa isi desemneze un succesor pentru ca trebuie sa ii conduca, nu-i asa?, cineva priceput, cineva gospodar care sa ii indemne cand sa planteze, respectiv sa culeaga recoltele. Cineva trebuie sa ii conduca.
Dar circul este o lume aparte, de care cei mari nu ii lasau sa se apropie, niciodata nu existasera contacte intre copii si membrii circului, nu mai mult decat dialogul dintre un clovn si un subiect ales aleator din public. Ochi ii priveau din cusca tigrului si copiii se uitau curiosi, putin speriati, dar dornici sa revada saritura animalului frumos colorat prin cercul de foc. Era singura lor placere pe an, an care se scurgea la fel ca toti ceilalti ani.
Si nimeni nu putea spune de cand vine circul in oras, era o traditie pe care o mostenisera de generatii. La fel, nimeni nu putea spune exact care e placerea acestui circ (aparte de copii), stiau doar ca e ceva important. Cel mai important lucru, ceva care poate ca avea de-a face chiar cu venirea lor aici. Sau poate ca nomazii acestia cu circul erau singurii care ii le aratasera strafundurile lumii in care existau.
.
Sa intri intr-un muzeu si sa fugi voci din tablouri, urlete ale statuilor care isi intind gatul spre cer, strigand dupa ajutor. Primele dati esti speriat, apoi te obisnuiesti. La un moment dat razi de situatia in sine pentru ca, mai apoi, la celelalte vizite sa incepi sa le simti adancurile durerii. Sa le privesti si sa le iei in brate, sa le simti racoarea trupului, inima pulsand dincolo de piatra, panza si lemn. Sa te confunzi cu ele, sa dispari precum un Dorian Gray, in lumea lor desenata de cineva, de un creator. Candva, pentru a isi defini dorinta de exprimare asupra unei forme mai mult sau mai putin brute. Iesirea din muzeu e dificila, mereu alta, niciodata cu energie ramasa. Ce simti acolo, in muzeul straniu al trairilor umane, este menit sa ne faca sa constinetizam ca traim?
“In seara aceasta, circul va prezinta….” afisul marturisea. Un spectacol unic, ca toate de pana acum. Un spectacol unic intr-o seara ca oricare alta.
.
Atunci, in seara aceea, m-am ratacit pe drumul care ducea spre orasul X si dupa ce am trecut prin paduri, dealuri si rauri, de le-am pierdut sirul, am ajuns aici, in localitatea aceasta, rasarita de nicaieri. Undeva, in stanga, pe un camp, am observat asezarea unui circ: un cort mare, custi de animale, alte acareturi. Lume imprastiata. Am intrat in oras si putinii oameni care erau pe strada nu ma priveau ca pe un strain. De fapt, nu ma priveau deloc. Ma gandeam unde sa ma opresc sa cer o informatie, dar nimic de genul hotel, benzinarie sau supermarket nu se ivea in centru. Iar un astfel de orasel nu iti ofera perspective deosebite dincolo de strada principala…
.
Ii va parul negru, precum cerul dintre punctele luminoase care sunt stelele si privirea plina de candoare si bunatate si simt mii de sageti care ma strapung. Nu vreau sa stiu ca nu exista viata dincolo, nu vreau sa stiu ca pot disparea intr-o zi si sa trec in alta lume in care nu voi mai avea sanse ca ea safie langa mine. Atatea ganduri si poate nici nu exista, poate nici nu existam.
.
Priveste!
.
Zgomotul circului se auzi deodata mai puternic si puteam privi in dreapta cum se casca o straduta intre case si care duce spre zona luminata a parcului nomad de distractii. M-am indreptat spre zona respectiva, satul de atatea priviri pe furis sau care ma evitau. Cineva tranti un oblon la un geam pe straduta pe care mergeam si asta ma facu sa grabesc pasii. Ma apropiam de circ, ma apropiam din ce in ce mai mult cand lumina lui ma invada pe mica alee. Nu stiam ce se intampla, parca simteam cum ma topesc si ma scrug in pamant, printre iarba si bulgari de pamant, printre vietati fara priviri spre intunericul atotputernic. Lumina care ma arunca incolo era puternica si am incercat sa ma tin de un perete dar nu puteam nici macar atat. Peretii erau plani, la 90 de grade, pamantul era perete, cerul ma privea dintr-o parte si am crezut ca acolo totul se sfarseste si nu intelegeam nimic. Un chip de clovn ma privea plangand-razand. La naiba! Un clovn sa ma priveasca in clipele astea. Si rand pe rand, aveau sa vina si mai multe figuri de circ: scamatori, animale, echilibriste. Toti ma priveau, iar o fata tanara, nu imi dadeam seama ce rol are in circ, imi lua pulsul.
Realitate?
Un far intr-un truc si multa, enorma oboseala acumulata de pe un drum atat de lung, prea lung, mult prea lung.
.
Ma visam la tara, undeva pe un camp si priveam cerul de sub un copac, printre ramurile sale, cu mirosul graului secerat, mirosul pamantului energic, mirosul aerul cald si uscat, mirosul tulpinii pe care urcau furnici, mirosul frunzelor pe care le batea usor o adiere, mirosul soarelui care imi inchidea ochii, mirosul vietii indepartate.
.
Am inchis ochii si am inspirat. M-am trezit pe un pat de paie, intr-un fel de cort unde se mai gasea un cal ganditor care privea prin fanta de la intrare spre agitatia de afara. Era destul de linistit, ma gandeam chiar ca in tot calmul lui sa nu imi faca un cadou nepretuit. Mai mult cu gandul la substante moarte iesind din cai vii, am invins durerea de cap, m-am ridicat in capul oaselor si am privit si eu afara pe un gemulet. Lumea se stransese gramada in incinta circului si parca tot orasul era acolo. Privirile acum erau relaxate, nu pareau bastinasii inabordabili de mai devreme. M-am ridicat pe varfuri pentru a vedea de ce erau toti stransi, parca in jurul a ceva. Sau cuiva. “Cuiva” pentru ca distingeam, din ce in ce mai clar, vocea ciudata a cuiva. Era o voce pitigaiata! Destul de amuzanta intreaga imagine. Era un pitic! Un pitic cu niste pantaloni verzi (stereotip!), o tunica albastra cu gluga si un par tinut tepi. Si vorbea atat de straniu.
“Domnule pitic, ce tot spuneti dumneavoastra acolo?” M-a pufnit rasul. Acum regret asta, dar atunci mi se parea atat de amuzanta imaginea. Pentru ca demonul ala mic m-a auzit si s-a uitat fix spre mica fereastra prin care il priveam. Si a naibii nebunie, calul disparuse, iar in locul lui aparuse un tip cu un fel de sulita in mana si care ma privea cu niste ochi care ma patrundeau, provocandu-mi o teama neobisnuita. Am incercat sa imi mentin calmul, dar nu doar piticul ma privea, blocandu-ma, dar si lumea stransa, mai ales ca farul de mai devreme, acum cu o intensitate scazuta, era fixat pe cort. Deodata, niste malaci care probabil ca strambau fiare, iar in timpul liber, gaturi de datornici, daudra la o parte acel „perete” de cort si eram deja un spectacol pentru multimea stransa. Ce m-a pus pe ganuri pentru o fractiune de secunda, in acele secunde de acrtiune, erau privirile asistentei. Cu exceptia piticului care avea felul lui infiorator de a ma privi, restul se uitau mai mult din obligatie, parca. Ochi goi, fara lumina, ochi ai unor oameni care sunt condusi de ceva care le oprima dorinta de a trai. O imagine, un fior, m-a trezit la realitate urletul piticului.
„Acum, cum te aperi?”
Recunosc ca pe moment nu stiam ce sa ii raspund, pentru ca nu ii stiam acuzele. Dar de ce aveam sentimentul ca stiam la ce se refera? De ce stiam ca nu sunt ceea ce par a fi si ca totul e infinit mai complicat decat pare? De ce aveam atat de multe amintiri, deodata, in minte si in suflet? De ce aveam o lacrima?
Stiam, in Groapa Marianelor a sufletului meu, ca nu trebuia sa fiu acolo, ca totul fusese un accident, dar in acelasi timp eram si sunt constient ca nimic nu e intamplator.
.
Sunt intr-un vis, in care alerg mereu intr-o gara mica, de provincie, dupa un tren, vreau sa scap dintr-o zona comuna. Si mereu, mereu, mereu, mereu pierd trenul. Visul se repeta la nesfarsit; poate pana la nasterea lumii.
.
Iar astazi stam aici si privim catre inceputul unei noi lumi. Ne-au strans pe toti, incearca sa ne spele mintile, iar asupra multora au reusit. Ma uit deopotriva la demoni care au infricosat sute de ani imaginatia, ajunsi bieti fermieri in acest loc indepartat de lume. Ingeri demni care au adus stiri si au schimbat soarta bataliilor priveau fara continut catre nicaieri. Iar eu, ratacit aici, in acest loc incredibil scriu la lumina stelelor, abia descifrand literele ceea ce vad. O a treia Putere, ceva despre care nici ingerii sau demonii nu pot vorbi, creaturi ale visului, fiintei, imaginatiei si supranaturalului, inchise intr-un loc. Lucru ciudat, se putea imperechea si apareau copii, iar batranul despre care stiam ca ii conduce era doar vorbe care umblau din gura in gura. Fara puteri, aveau imaginatia bogata si deveneau oameni slabi, atasati unui zvon. Mereu ne rugam la supranatural sa ne ajute, incercam sa alungam ceea ce credem ca ne face rau. Dar daca mai exista o cale? O alta dimensiune, ceva ce nu putem cuprinde cu mintea, ceva ce transcede dincolo de fenomenele pe care le-am transpus in religii? Am putea sa jsutificam atatea razboie malefice in numele unor credinte? Atata jihad si atatea cruciade, incotro? Atunci vom fi mici.
Oare unde este Dumnezeu?
Mi-am tot pus intrebarea asta (si, mai mult ca sigur, si ei), in anii in care am stat acolo, in anii in care o fiinta umana ratacita, pe un drum laturnalnic, printre forme de relief variate, dincolo de sfarsitul lumii si inainte de nasterea ei, a scris aceste randuri, inconjurata de creaturi odata atotputernice, acum umanizate.
.
Nu stiu cat o sa raman aici, trebuie doar sa ma integrez.

21. October 2009 by Alex
Categories: nuvele | 4 comments

Comments (4)

  1. “demoni care au infricosat sute de ani imaginatia, ajunsi bieti fermieri” mi-a placut asta :D
    adevarul e ca pe masura ce timpul trece trebuie sa se inventeze noi si noi demoni care sa ne sperie, altfel cei vechi isi pierd din putere si oamenii se trezesc intr-o noua dimensiune, in care au sansa sa fie liberi, sa nu se mai afle in mainile unui “papusar” misterios si cu tente malefice.

  2. din ce in ce mai interesant bravo :)
    felicitari si mai astept ceva poate mai interesant

  3. inceputul fascinant….dar spre final m-am pierdut….exista teama si frica….dar nu inteleg de ce?…..imi place….dar ce-ai zice de o incercare mai optimista?…stiu ca este ”toamna”dar totusi…..avem bucurii in fiecare anotimp…..te urmaresc..keep walking…:)

  4. So you!
    Mi-a placut, desi este o lectura grea, pentru ore tarzii din noapte, liniste totala si gandul doar la ceea ce citesc. :)
    Mai reciteste si tu inainte sa publici, sau macar dupa ;)

Leave a Reply

Required fields are marked *