Amorf

As vrea sa incep prin a cutreiera marile, poate asa imi voi gasi alinarea in serile in care stelele raman impietrite pentru ca pamantul nu se mai misca. Imi ramane doar mie nemiscat, o piatra amorfa calatorind in univers; eu, unic, pasager privind cum punctele galbene si palpaind viata se intrec prin a imi descrie constelati cu nume mitologice sau nume mistice din liter si cifre din mintile nebune ale unor savanti fara somn. Cutreierand marile pe piatra amorfa sa descopar ca aceasta redevine bucata de paine prajita cu unt si dulceata de visine. Nimic mai mult decat cea pe care o gandeam ca fiind o lume aparte atunci cand, in diminetile copilariei imi imaginam universuri in orice imi putea cuprinde privirea. Privesc prea mult si incer sa traiesc prea mult. Prea mult cand totul este din ce in ce mai amorf. Ingerule! Apleaca-te sa imi asezi visurile, cele care chiar ele imi intuneca realitatea tocmai pentru ca insasi existenta lor le impiedica in a deveni fiinte de lut. Cauta-ma, ingerule pentru ca eu nu te mai pot vedea, nu te mai pot simti, nu mai pot citi seara la lumina zborului tau.

In alta lume, nu necunosuta, dar nici prea placuta….

Pentru ca ai devenit in forme umane…
Pentru ca ai intrat in contact cu entitati umane…
Pentru ca ai simtit din nou…
Pentru ca asa este voia…

Un amestesc de fiinte mai mult sua putin groaznice prin forma lor fizica, montri cu multe capete, si mai multe membre, forme alunecoase, suierat sau urlat, unii isi rod unghiile, altii incearca sa se suie in spinarea altora entru a vedea mai bine (nu car ar avea si ochi pentru asta) spectacolul pe care il ofera Societatea. Societatea care Pedepseste Umanitate. O congregatie veche dinaintea lui Lucifer, o congregatie a primilor Decazuti. Unde sunteti?! Loviturile de ura ii amesteca trupul, carnea, cu focul fulgerelor cu care il ating. Nu plange, ci doar priveste in sus, pana cand albul ochilor il stinge si parca lesina. Aripile taiate, atarnate in un fost arbore, singular, in pustiul semintunecat sau semiluminat. Odata ai zburat.

Du-ma acasa, du-ma departe, intr-un fiord, peste varfuri de brazi care sa imi zgaraie mainile cand incerc sa ii ating. Intr-o biserica de lemn, uitata de sute ani, in negura padurii sa stau sa ma rog la icoane sterse si sa le cer spiritelor crestinate de vikingi sa ma duca pe barcile lor in lumea cea mai buna dintre lumile bune pe care ei le-au cucerit.
Du-ma acasa, du-ma departe, pe sub nori, spre un tarm pustiu din Sardinia, sa privesc peste mare si peste nuraghe, in misterul civilizatiei lor, patrunsa de soare pana in umbra unui pin sub care sa iti citesc poeme sarde din secolul 19, in zgomot de valuri prinse in capcane.
Du-ma acasa, in pustiul de pe Venus sa inspir aerul curat de gaze mortale pentru pamanteni si sa cutreier dealurile si muntii cu zile lungi si sa prind din zbor o pasare albastra, mica si stranie si sa cred ca exista viata acolo. Acolo unde nu se intampla sa fie zgomot, ci doar planeta care conduce ziua catre noapte si noaptea catre zi, pe planeta de peste drum.
Du-ma acasa, acum ca sunt singur, iar ingerul meu sufera, du-ma acasa, din frigul asta, du-ma acasa dintre peretii astia pe care se prelinge apa cu sangele celor torturati in camera de deasupra. Ma rog ca sufletul lui sa zboare departe, mai departe decat gandurile mele, mai departe decat zidurile astea. Pentru ca in timpul bataii pe care o primesti impacat, simti cum bucatile de carne se desprind de tine si se transforma in fulgi de nea care plutesc, iar apoi cad usor, pe pamant. Iar trupul tau este racorit de senzatia de alb care pluteste in jur, iar tortionarii nu sunt decat copii care se joaca aruncandu-si bulgari de zapada.
Noi am vrut doar sa ne urmam un crez, in tot ceea ce inseamna speranta diminetilor cu zambet, al zilelor cu ziare citite in piete in care se intrec arome de cafele, in orase cu tramvaie care sa zboare pe sine si sate unde taranii sa intoarca fanul cu gandul la iubita lor care ii priveste dintre copaci cu merindele pregatite, in scoli copiii sa invete ca stelele sunt libere, asa cum este si spiritul nostru chiar de aici dintre locuri pe care imaginatia umana nu le poate percepe, nici macar un Dante renascut. Acum incercam sa ne transformam in pietre, una cu zidurile, pentru a nu mai simti durerea stergerii visurilor.
Aiud! Sighet! Jilava! Pitesti! Gherla! Canal! Atatea urlete si atatea suflete vii in trupuri care mor.
Noi speram.

30. August 2009 by Alex
Categories: eseu, nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *