Livada (3)

“Nu incerca sa zbori… Nu e clipa sa poti descoperi cunoasterea.”
Soapte, voci in mintea dinaintea visului
“E vremea…” Voci si mai puternice. Si lumea e o iluzie in mijlocul unei ameteli puternice, ca o cascada de imagini.

O fetita alearga dupa parasutele minuscule ale unei papadii, prin livada insorita plina de meri copilarosi, in floare. Dar printre meri, tenebrele capata viata si se preling pe iarba, capata energii noi cum sereunesc pe dupa arbori, urca pe radacini, pe trunchi, coboara la loc printre firele de iarba in mii de forme. O ceata invizibila ochiului, o forta a antimateriei care, daca ar fi vrut, ar fi schimbat destinul universului in acea livada de meri. Diavolul este cele mai surprinzatoare forme, iar groaza nu vine din cele mai urate aspecte ale existentei universale.

Ruine. Orasul in ruine! Armatele invingatoare trec prin mormane de moloz si vieti care au fost odata zambitoare, apoi gri, ca sa isi dea seama prea tarziu de lipsa unei constiinte de sine. Puterea de a lupta contra asupritorilor veniti de departe, mai departe decat visele pot ajunge, mai departe decat povestirile pot imagina lumi. Si chiar mai departe decat Dumnezeu isi putea imagina propria putere. Alti zei, alti Dumnezei, atotputernici, cucerind orice, civilizatie dupa civilizatie. Si unde sunt zeii? Unde sunt credintele? Chemate in spirit si in frica, au incetat sa existe, sunt doar tablouri in sala patimilor omenirii.

Noua civilizatie venise cu intentii bune. Acum se zvonea, nimeni nu vazuse, dar lumea vorbea ca noii veniti beau sange de fiu de om. De varsta cea mai frageda. Si ca il lasa pe prunc sa sangereze viu, iar ei trec pe sub fiinta tinuta de un vraci al lor si se scalda in sangele lui. Victorie! Gustul sarat-cald al sangelui imbata mintile zburand, iar pasta de ciuperci fierte luata de la localnici deschide mintile sa zboare catre paradisul negru-gri. Sangele copiilor curge in palme de visatori la glorie in aur. Palmele se freaca de chipuri, iar noile fizionomii sunt deosebite prin lumina intunecata care le iese din ochi. Sangele copiilor sclavilor nostri! Gustul sarat-cald al victoriilor, dinaintea aurului care ne va curge printre degete. Midas? Un biet jidov camatar. Suliti strapung trupuri atat de tinere, iar lichidul rosu inchis izbucneste liber pentru placerea si visurile stranii ale unei civilizatii recente. Venim!

As vrea sa imi pot edita visele. Sa le pot desena asa cum vreau eu, cu culorile mele preferate, cu nuante necunoscute ochiului uman, cu caldura din ele, cu gustul din ele, cu muzica din ele. Sa ii pot spune ca am visat-o intr-o livada de pomi necunoscuti noua, pomi care cresc repede sub norii tulburi care vin acum.

Umbra ei ii ramase in urma si ii oferi tot ei un sarut adanc, dar inexistent in carne, un sarut ca un hau, ca o prapastie infinita si totusi un punct, un sarut ca o dovada a eternitatii materiei in raport cu sufletul. La inceput a fost materia.

Soarele a fost acoperit de valul mortii, iesind din sate si cetati. El privea spre lumina difuza. Puse palmele una langa alta iar prin fanta dintre degete, vazu chipul ei. Pana cand?

Cine ii va spune libelulei ca in jurul ei se schimba lumea, ca dimineata s-a nascut in gradina unei civilizatii, iar seara moare in curtea alteia? Cine ii va arata muntelui ca ieri ne tine umbra noua, vii si dornici de a ii canta cuvinte, iar astazi ne va fi drumul spre soare? Cine le va sopti stelelor ca la noapte sufletele noastre vor trece printre ele? Cine ii va spune ei ca am murit sarutandu-i fruntea?

Razboinicul aztec se gandi apoi la cantecul de lupta antic si porni pe ultimul lui drum pe pamant, cu sulita in mana dreapta si culori magice pe piele.
“Nu mi-e frica de moarte, iar teama de disparitie imi da disperarea pentru a lupta! Noi nu vom disparea vreodata!”

14. July 2009 by Alex
Categories: nuvele | 1 comment

One Comment

  1. foarte frumos!!!

Leave a Reply

Required fields are marked *