Dimineti imperfecte (1)

Nu stiu de ce am plecat in seara aceea, nu stiu de ce nu m-am oprit atunci cand ma strigai, atunci cand aveai nevoie de mine, nu stiu de ce nu iti pot oferi un raspuns, nu stiu de ce nu ma pot opri in a ma indeparta.

Trupul ei se afla langa al meu si nu simteam ceva aparte. Simteam doar cum plutesc, total independent de starea aia, total rupt de lumea pe care o traiam existential sau spiritual atunci. Si la fel de total independent de lumea ei, creata in jurul meu. Traiam singur, desi eram doi in pat, desi pielea ei se apropia si se indeparta de corpul meu, in decursul respiratiei. Fusese o noapte aparte, asa cum e fiecare noapte dintre noi doi, dar acum, simt ca sunt singur in pat. Nu simt nici raceala, nici caldura, desi sanii ei se lipesc cateodata de spatele meu si ii simt atat de calzi. Totusi, sunt indiferent. Ma gandesc la tine. Ma gandesc ca tu ai nevoie de mine si eu am fugit, am fost atat de las, incat am fugit fara sa ma uit in spate, fara sa am curaj sa cotrobai in amintiri.
Iar cea de langa mine, imi ofera mult mai putin decat au avut altii nevoie in istorie pentru a incepe razboaie. Ma intorc spre ea si ii mangai formele, impasibil, ca si cum ai mangaia mana curenta de la scara blocului cand cobori sa iei paine. Incerc sa patrund in lumea reala, sa ii simt caldura si viata care izvoraste din ea (iubirea?) si nu pot. Nu pot atinge ceea ce nu simt cu adevarat. As minti-o si as face-o sa cada in Valea Visurilor Pierdute, acolo unde eu merg deseori (sa incerc?). Asa trec orele…

Ceasul cu alarma isi face datoria si ma trage de mana, mai-mai sa cad din pat. Ea este deja in dus; ma gandesc daca sa ma duc sa ma joc cu ea, ea sa ma refuze, eu sa persist, apoi sa cedeze si sa ma ia in brate si sa ne iubim. Dar inchid ochii si vad o alta lume. O lume care acum imi sopteste sa revin acolo, sa redevin ceea ce sunt, ceea ce sunt nascut sa fiu (asa e?). Apa se opreste si parca o aud cum canta. Doamne! De ce mi se intampla fix mie? De ce? hm? As da ziua asta, as da ceasul asta maniac de pe noptiera pentru a afla un raspuns!
Ce perfid sunt! Raspunsul e elementar, dragul meu… Raspunsul il stiu, asa ca mi-l ofer: pentru a face alegerea justa, trebuie sa fiu pregatit, sa trec prin intamplari mai mult sau mai putin directionate spre mine, dar foarte intense, oricum.
Se aude o usa si apoi alta, cea de la dormitor. Intra goala in camera, doar cu un prosop pe cap. E superba…e perfecta pentru gandurile mele terestre. Se apropie de mine si intind o mana si un zambet spre ea. O mint?

Ziua trece ca oricare alta, fara culori, dar cu multe sunete, fara glasuri, dar cu multa galagie. Sunt prins in ghetoul asta si nu pot scapa. Si ma tot gandesc, ma gandesc la soaptele din dimineata asta care sunt mai puternice decat acum cateva zile cand au inceput sa imi intre in minte. Nu zgomotos, dar atente ca si cum ar vrea ca de data asta sa intre si sa ramana definitiv in mine ca voci. Ca esenta.

Plec din cladirea jobului care mi-a fost acordat de catre El si trec prin viitorul luminos pe care ni l-a imaginat acum zeci de ani. Suntem aici, in civilizatia perfecta, in care omul a ajuns unealta viitorului, iar El ne-a pregatit pentru stadiul asta, de participanti la Creatie, la o epoca sublima.

Taramul promis, taram al omului ultra-dezvoltat. Daramaturi, praf si munti de moloz in spatele unor cladiri inalte cu geamuri false, indaratul carora poate au loc sedintele ale partidului cu oamenii lui sau un director al securitatii poporului reguleaza cu spume la coltul gurii vreo secretara plinuta sau doar o eleva rapita dupa bunul plac.
Pentru ca indaratul lumii asteia perfecte a geamurilor false nu exista decat oameni in lanturi, lanturi ale mintilor lor subjugate unor credinte false.
Si ce ma impiedica sa ma revolt? Faptul ca sunt prea slab, pentru ca imi convine sa stau in umbra acestor monstri de beton si sa privesc cum monstrul imens si diform si devoreaza victimele pe alese. Martor neutru la festin!
Cu mainile in buzunare ma opresc o clipa din drumul spre magazin, de acolo voi cumpara ceva pentru ea, azi aniversam….nici nu mai stiu cati ani. Nu conteaza anii, conteaza ce simt pentru ea, inca. Ma apropii de gura stirba a acestei feline rahitice care ma primeste printre gratiile ei ruginite. Ma uit pe rafturi, poate ii voi face cadou un fir de praf. Sa ii exprim modul nostru de a disparea din fata Lui. O gluma pe care daca ar fi avut informatori in mintea mea mi-ar fi asigurat o disparitie placuta din Registrele umanitatii. Si nici in somn nu vorbesc, asa ca ma simt in siguranta. Am pus un deget pe un raft prafuit si deodata durerea care pornea din ceafa spre tot capul a inceput sa ma prinda in clestele ei. Am inchis strans ochii si m-am sprijinit de un raft superior. Dar mana dreapta libera parca fara a ma asculta, a inceput sa scrie prin praf, cu degetul aratator. Vocile din mine plutesc in sufletul meu si se aud din ce in ce mai clare! Negru. Calm. Si niste voci (parca altele) cresc in intensitate. Cazusem pe podea, lesinasem. Vanzatoarele (cinic termen, totusi) incercau sa ma resusciteze strigandu-mi diverse nume si zgaltaindu-ma. Ma simteam ca intr-o mahmureala zdravana si m-am sprijinit de rafturi. Le-am spus ca o sa imi revin, e doar o raceala puternica la cap, le-am mintit si le-am asigurat ca voi instiinta imediat Comisia Sanatatii, aratandu-le carnetul de partid. Le-am rugat sa ma lase, si dupa cateva minute, m-am ridicat in capul oaselor. M-am uitat ca amintindu-mi de un vis spre raftul pe care scrisesem (sau doar mi se paruse) ceva si totul era sters. In cadere, mai mult ca sigur, am dat cu mana peste si totul s-a pierdut. Inca un moment norocos al zilei.
Am iesit din gura felinei rahitice si m-am indreptat prin labirintul binestiut al mizeriei dincolo de betoanele frumos asezate. La un moment dat un grup de copii zgomotosi mi-a iesit in cale. Urmareau ceva, dar nu imi dadeam seama pe moment ce. Profitand de faptul ca s-au oprit cand le-am iesit in drum, am vazut ca alergau dupa o pasare mica din metal, cu arc. M-am aplecat si am luat-o in mana. O jucarie atat de veche si totusi functiona. Am inceput sa ii admir penajul colorat deloc strident. Sub ea, era un fel de cheita, acolo unde se afla inima, de care copiii o invarteau sa mearga mai departe. Ei se uitau acum la mine, cu uimire, poate ca nu aflasera ce e aceea teama. Pentru ca ar fi trebuit sa o simta. Jucariile vechi erau interzise de ceva vreme. Nu am inteles de ce, poate pentru a nu ne transmite mesaje ale lumilor precedente. Nu mi le aduceam aminte bine din povestile parintilor, dar mereu cand imi spuneau despre tineretea lor ma duceau in beci si ma rugau cu ochii in lacrimi sa nu spun nimic cuiva, nici macar prietenilor. Nu m-am putut stapani si atunci i-am trimis spre moarte. Mi se parea lucrul just facut. Am primit laude, am fost oferit ca model maselor stranse la un miting. Am primit o ciocolata mica si o carte de povesti din istoria milenara a Partidului. Ce ma sperie acum, la atatia ani dupa, e ca nu simt nimic pentru momentul ala: remuscare, parere de rau, mila pentru niste oameni educati care au fost trimisi la moarte fix de copilul lor.
Dar imi placeau atat de mult steagurile enorme prin care imi treceau pe fata atunci cand eram pe piedestal, la miting. Le simt si acum matasea fina care imi aducea un curent de aer mai rece decat cel cald al zilei de-atunci.
Priveam mica pasare de metal si am dorit sa o am pentru mine. Le-am spus copiilor ca o confisc pentru a o da Comisiei Educatiei, dar ca pe ei nu ii voi preda niciunei autoritati. Le vedeam ochii inlacrimati, nu de teama, ci de dorul jucariei pe care o vedeau acum pentru ultima data. Undeva privirea asta a lor, m-a rascolit pentru ca am simtit un junghiin stomac. Nu era a buna. Nu duceam nimic niciunei Comisii, dar gandul de a trada joaca unor copii ma infricosa. Voiam sa le dau ceva in schimb atunci, dar trebuia sa pastrez aparentele.

Privirile lor ma urmaresc de-atunci, chiar si acum cand scriu randurile astea, atat de departe de toti, toate si tot.

Aproape de casa, gasesc deschisa inca libraria Partidului si cumpar o carte de poezii dedicate schimbarilor zilnice. (Unde sunt acestea? Sunt doar cand dispar colegi de la munca, ridicati pentru diverse acuze).

Cu cartea avand o funda intru in apartament, unde ea ar fi trebuit sa ma astepte. Pun cartea pe masa, imi trag un scaun si ma asez. Privesc in gol, in lumina care intra aproape orbitoare, din cauza soarelui, pe geam. In albul ala ii vad intai forma trupului, apoi, difuz, chipul.
O strig si dispare.
Azi era aniversarea noastra. Dar visul ei nu isi face acum aparitia, acum cand ii adusesem un cadou. acum cativa ani a disparut pentru totdeauna de langa mine. Pentru ca ea cutezase sa se opuna. Ea fusese om, iar eu doar un las. De-atunci, traiesc visuri cu ea si nimic real nu mi s-a mai intamplat in asternutul care e mototolit doar pe jumatate de pat.
Diminetile sunt doar imaginate perfecte, intre pereti din prefabricate.

(va urma)

05. June 2009 by Alex
Categories: nuvele | 3 comments

Comments (3)

Leave a Reply

Required fields are marked *