Aripi (2)
June 8th, 2009
O mare aurie, intr-o dupa-amiaza in afara timpului, acum multa vreme. O caldura aparte ii cadea pe umeri si ii intra in suflet. Mirosul graului si al campului incalzit in ziua de vara ii umplea narile. Inchidea ochii si visa, simtind cum astrul ii ardea obrajii, fruntea, pleoapele si daca strangea din pleoape, putea vedea stelele printre care plutea. Spre necunoscut, spre alte lumi, spre liniste. Atingea cu varfurile degetelor, usor, cateva spice si astea o intepau, dar durerea era abia sesizabila. Senzatia de viata ii topea orice urma de agitatie, orice urma neliniste pe care o poate avea o fetita la 7-8 ani. Ce era atunci? Ce urma sa fie? De ce? Inspira odata adanc aerul uscat si plin de dorinta de reproducere a naturii. Lumea trebuia sa fie asa pentru eternitate.
Fiind schimbul de zi, s-a trezit in timpul miscarilor bruste si infricosatoarei ale camerei blocului in care statea si nu s-a speriat pentru ca stie cum sa reactioneze in timpul cutremurelor pentru ca asta era meseria ei, care ii fusese desemnata de Partid, respectiv cea de Salvator, lucrand in ambulante, in masini de pompieri, descarcerari, pe teren, cand aveau loc cutremure, atat de dese in ultima vreme, urmate deseori de incendii, vazuse atat de multe cadavre, incat putea spune ca i se par mai numerosi mortii decat viii, se obisnuise cu mirosul fetid, cu mirosul lasat de cadavrele ramase sub daramaturi, putrezind, mirosul bacteriilor si al viermilor care devorau pasional corpuri, odata ce sufletele plecasera printre daramaturi, flacari sau fiare contorsionate, iar Partidul o laudase pentru activitatea ei continua si neostoita decat de rezultate cat mai marete pentru salvarea vietilor membrilor cazuti eroic in urma unor dezastre naturale, dar normale.
As vrea sa ii dispar in brate, oriunde s-ar afla, acum. Sunt pregatita. Nu am inteles de ce trebuie sa fie dificil sa il gasesc sa ii spun ce gandesc, sa ma accepte, sa ma inteleaga. Sa evadez din lumea asta. Sa evadam. Sa fugim in lume, sa cautam legenda teritoriilor libere la a caror existenta mi-e teama sa ma si gandesc, nu doar sa discut cu cineva. Pedeapsa se da repede, in urma unei judecati simple si sumare: nimeni nu are voie sa gandeasca altfel decat Partidul! Si sa dispar cu el de mana in marea albastra si intinsa si sa ne stropim si apoi sa alergam din nou pe plaja, sa nu avem prosoape si sa facem solzi din nisip. Sa il sarut si sa ii spun ca sorii vor apune de sute de ori si tot pe el il voi iubi. Apoi seara sa vina umeda, sa transpir si sa il incit. Iar ploaia va veni si vom iesi afara din coliba construita de noi sa il serbam pe zeul ploii, fericiti, acolo, departe de tot ce inseamna Prezent. O alta epoca sa inceapa.
Cotrobaind mereu prin daramaturi, se intampla ca echipele de Salvatori sa gaseasca lucruri pe care si le insuseau, dar ea nu facea niciodata asa ceva, i s-ar fi parut ca le-ar calca pe morminte (desi Partidul nu practica inmormantarea, isi aducea aminte ca in vremuri trecute, lumea isi trimitea strabunii in tarana, pentru ca din pamant venim si in pamant ne ducem), asa ca nu le dezonora si punea totul in pungile cu resturi, poate cei de la Comisiile care se ocupau cu evidenta populatiei sa fi avut grija sa le sorteze si sa le arda cu resturile celor gasiti, iar ea cotrobaia in continuare, luand piatra cu piatra, caramida cu caramida, chemand excavatorul sa smulga planseele de beton, precum niste bucati de carne pentru a putea patrunde si mai adanc in trupul rece si care emana mereu praf, ea gandindu-se ca praful asta insoseste sufletele spre cer, spre libertate, dar moartea nu e o solutie, moartea e naturala, moartea nu o va impiedica sa treaca mai departe prin scheletul de fier beton sa caute un posibil rasuflu, pornit dintre niste buze si nari.
Sau sa fie niste munti, plini de paduri si pasuni, plini de creste semete si pazind lacuri albastre. Noi sa fim mici si sa privim la toate minunatiile astea dupa o zi de urcat pe cel mai inalt varf. Sa ne arda obrajii vanturile si soarele, sa radem ca am putea sa il apucam pe discu galben cu degetele si aduce pe pamant. Poate asa ar arde tot ce este sub noi, departe, departe de teritoriile astea. Sa inspir aerul de munte si sa ma stranga la pieptul lui si sa il privesc in ochi. Sa nu pot sa ii spun cat de mult il iubesc, dar sa imi citeasca privirea. Nu visez prea mult, cred ca sunt doar un om normal, care gandeste si caruia nu ii e teama sa faca asta, dincolo de prezent.
Excavatorul smulse o noua halca de carne prafuita si ea vazu clar niste picioare ale unui om iesind de sub urmele unui planseu, se apleca spre el, indeparta, nu fara greutate, urmele de mobile si alte resturi de pe fata lui si apleca urechea, omul acela era in viata, ii sterse praful de pe fata cu o batista si ii mangaie fata acelui tanar barbat, atat de frumos, atat de lipsit de sanse, ea stia asta si incerca doar sa il faca sa se simta bine acum in ultimele lui clipe de viata, el incerca sa ii spuna ceva, nu intelegea, dar el o impinse abia sesizabil, iar in mana lui gasi ceva metalic care sclipea timid sub razele curajoase ale soarelui.
Mana victimei i-l intinse, iar ea il apuca sa il stearga de praf. Era o pasare de metal. In timp ce barbatul rasufla din ce in ce mai greu, ea termina de sters acea pasare din fier, acea jucarie, care avea o cheita. O invarti , iar pasarea se ridica usor spre soare. Ea privi aceasta mica minune sperand ca o sa o ia in zbor, sa calatoreasca pe acel Phoenix departe, catre teritoriile libere, acolo unde ar fi putut fi ea insasi, acolo unde sa nasca suflet din trupul ei, acolo unde ei sa rada dimineata, dupa-amiaza si seara. Dar pasarea lua in zbor doar sufletul acelui barbat.
(va urma)
Leave a Reply