Zgomotul

“Toți pasagerii pentru cursa de Tel-Aviv sunt invitați pentru îmbarcare la terminalul 9”. Și anunțul se repeta de câteva ori pentru ca fiecare întârziat să poată ajunge la avionul care peste câteva zeci de minute avea să depășească straturile de nori lacrimogeni care se aventurau deasupra Frankfurtului de mai bine de două zile. Iar peste vreo două ore să survoleze plajele nisipul și soarele Israeului. Călători de toate vârstele, așa cum îi șade bine unei companii aeriene care se respectă și care oferă condiții excelente de zbor. Și un grup de însoțitoare de zbor care au făcut să simtă înțepături în inimă băieților cu vârste cuprinse între 15 și 85 de ani. Și chiar pasaje din arii celebre la toaleta, probabil pentru a ajuta tractul digestiv să se elibereze de tarele unui prânz copios. Doi profesori vorbeau într-un idiș abia perceptil, niște copii se țineau temători după fustele mamelor lor. Alți pasageri, de diferite naționalități și nații. Culori și idei.
Și coada devenea din ce în ce mai scurtă, când un tânăr alergă cu un rucsac de voiaj în spate căutând ceea ce avea să se dovedească mai târziu a fi pașaportul. Îl scoase. Islandez. Și însoțitoarea care făcea check-in-ul îi zâmbi neutru, dar politicos și privi peste capul lui. Respiră de câteva ori apăsat, în timp ce tânărul își aranja lucrurile pentru a intra prin tunel, spre avion. Femeia privi peste capul lui, căutând alți pasageri întârziați, dar liniștea acelui culoar nu avea bilet în avion.

Centurile legate, instructajul făcut, reclamă la duty-free-ul companiei, nu se fumează, un copil apasă un buton, din joacă, condescendența însoțitoarelor de zbor este omniprezentă. Și norii cum se scurg parcă prin avion. Tânărul întârziat scoate o cameră foto și fotografiază șiragurile de ploaie care se perindă prin afara hubloului. La un scaun, în stâng lui, o bătrână de culoare privește fix, înainte de parcă ar fi primul ei zbor cu avionul, iar decolarea i-ar da frisoane. Islandezul zâmbește și se întoarce către ea. “It’s ok”. Bătrâna inspiră puternic și închide ochii. Îi ține așa pentru câteva secunde și îi deschide clari, așa cum parcă nu îi avusese înainte de a își uni pleoapele. Zâmbește și deși nu își întoarce capul spre tânăr, acesta simte că zâmbetul îi este adresat și se liniștește. Se întoarce spre hublou, unde norii sunt deja un pat mare, infinit și alb sub ei, iar deasupra lor nu există decât albastru și lumina soarelui care este undeva în spate. Vuietul din alte avioane nu era prezent la acesta în care ne aflăm, confortul regăsindu-se în costul biletului.
Un copil udat pe față ieși din toaletă. Ceva probleme cu stomacul după decolare. Iar prin hublouri intra lumina. Însoțitoarele se plimbau printre scaune. Undeva, un grup de bărbați porniseră o discuție politică într-o engleză ceva mai abruptă despre situația din Israel, despre atacurile din Gaza și despre implicarea Iranului. Pro și contra variau în funcție de energia unora și altora. În față, doi proaspăt căsătoriți urmăreau împreună un film la un notebook. Bătrâna privea pe lângă tânărul fotograf care acum își seta camera. Ochii ei zăreau tot acel albastru imens ca pe o eliberare. Ar fi vrut să zboare și ea, ca avionul, pe deasupra norilor. Și să se poată vedea, în acel avion. Să nu fie una și aceeași persoană cu cea care stătea pe scaun.

Aburii mâncării oferite pe tăvițe din aluminium jucau ofensiv cu papilele gustative ale călătorilor. Dar nu toți primiră așa ceva, poate nimeni nu se gândise la ei. Pilotul le spuse în trei limbi de circulație internațională că zburau la o altitudine de mulți metri, că vremea e frumoasă și că este invidios pe ei pentru că mâncau acum. Și ca o glumă macabră continuă: “pentru că nu se știe când se va mai întâmpla”. Cățiva tineri din spate, râseră zgomotos, alții erau impasibili, unii protestară încet, islandezul era indiferent. Doar bătrâna de lângă el zâmbi. Și închise ochii.

În alte zile, precedente. Știri.

“Victoria asupra celor de la Bayern Munchen în Cupa Germaniei le adusese faima. Autocarul veni și îi luă de la stadion. Cei trei jucători evrei urmau să fie lăsați la aeroportul din Frankfurt pentru a își petrece sărbătorile alături de familiile lor. […] O clipă de neatenție a șoferului […]”

“Atentantul de la Consulatul Israelului din Munchen nu a fost revendicat de vreo grupare cunoscută […] a lăsat în urmă familiile îndoliate a patru bărbați […]

“Cei doi bătrâni au murit în somn, într-un caz care a surprins întreaga țară…”

“Un islandez a fost lovit pe trecerea de pietoni de o mașină de teren. Autorul a fugit de locul faptei, iar tânărul se află între viață și moarte. Doctorii au precizat… […]

Acum, aici. Spre eternitate.

Bătrâna zâmbea pentru că magia tărămurilor ei o trimisese să își ducă la îndeplinirea menirea într-un mod surprinzător. Nu fusese în timpul vieții ei cu un avion, le văzuse doar ca pe ființe miraculoase, aflate pe cer. Zâmbea pentru că ea trebuia să îi conducă. Zâmbea pentru că era gata pentru ceea ce avea să urmeze. Pentru că știa că pasagerii ceilalți nu vor fi pregătiți. Niciodată nu sunt. Așa învățase ea de la vraciul satului din centru Africii unde se născuse. Călatorii nu sunt pregătiți niciodată pentru drumul lor. Morții niciodată nu cred că sunt morți.

“Vă rugăm să vă legați centurile. Vom intra într-o zonă cu puternice turbulențe”.

Avionul se zgâlțâia din toate încheieturile, din ce în ce mai puternic, iar o lumină îl invada pe toate hublourile. Reflexii stranii, dar plăcute. Tânărul dori să privească pe hublou, dar închise ochii în fața razelor care veneau miliarde spre el din orice direcție. Un zgomot se auzea din ce in ce mai tare; venea ca un mesager neanunțat. Nu era motorul avionului și nu își putea da seama ce este. Era ceva indescriptibil pentru că era o melodie a liniștii. Ciudat lucru, dar nu era speriat. Se simțea doar împăcat cu el. Închise ochii și își aminti câteva clipe din viață. Și munții copilăriei. Curând, aveau să existe doar lumina și zgomotul.

11. March 2009 by Alex
Categories: nuvele | 5 comments

Comments (5)

Leave a Reply

Required fields are marked *