Penitență

Bățul născu o serie de cercuri concetrice în balta din apă și sânge. Cercurile împiedicau imaginea să se reflecte. Imaginea unui bătrân care pătrundea în Piața de pește a unui complex alimentar. Cel mai mare dintr-un oraș ca oricare altul. Bătrânul înaintă spre tarabele unde vânzătorii începeau să strângă peștii și alte animale marine și să le pună în butoaie mari cu sare și bucăți de gheață. Mirosul viețuitoarelor marine, în mare parte moarte, și al sării în care se păstrau căpătase în acea piață proporțiile unei entități care îți ieșea greu din minte.
“Aveți ceva pentru mine?” iar vânzătorul îi răspunde bătrânului că ar fi cazul să mai cerșească și pe la măcelari pentru că și așa s-au aciuat destui vagabonzi pe acolo, iar resturile le țin pentru animalele de acasă. Foametea din ultimele luni nu trebuia să afecteze paznicii gospodăriilor care le erau mult mai utili decât adunătura de împuțiți puturoși care adulmecau piețele seara.
“Dar vreau doar niște crap pentru fiul meu. La măcelărie m-au alungat și mi-au spus toate lucrurile alea…” dar vânzătorul de la taraba de pește la care se oprise bătrânul; nu părea să fie înduplecat și chiar îl amenință pe bătrân să plece sau va chema pe paznicii pieței. Bătrânul îl mai rugă încă o dată, dar de data asta din priviri. Pentru că își iubea atât de mult fiul, mai ales în urma atâtor greutăți trăite împreună cu el. Și în ciuda lucrurilor spuse de măcelar și pe care le auzise de atâtea ori în cei peste 10 ani; lucruri care ar speria copiii și ar produce fiori adulților, realitatea în acea parte de lume. O realitate atât de aspră cu destinul a două ființe: un tată încărunțit prea devreme și fiul lui, apărut prea târziu. Prea târziu nu ar fi fost o problemă, dacă nu ar fi părut un blestem destinul tânărului.

Scuzele și lacrimile tatălui erau prea mult pentru fiul său. Încercă să îl țină în brațe, iar bătrânul aproape sughița între lacrimi, pentru ca la un moment dat, să adoarmă. Erau prea multe zile de când nu mâncaseră ceva consistent, ci doar rămășițe de la un restaurant sau altul. Băiatul îl conduse pe tatăl său în pat, își trase un fel de palton pe el, deschise ușa și inspiră aerul liniștit și răcoros al serii. Simți până departe, până la un hotel a cărui bucătărie gătea azi niște paste cu sosuri de roșii și multe bucăți de carne. aveau și multe fripturi gătite după cele mai noi rețete, mirosuri care te făceau să te miri de imaginția unora care se ocupau toata ziua cu descoperitul unor noi sosuri și a unor timpi de preparat carnea pentru a o face fie mai în sânge, fie mai rumenită, fie între și tot așa, pâmă gura băiatului se umplu de apă și simți că leșină. Își ascuți urechile și auzi în parcul din apropiere cum o bufniță sau o pasăre de noapte trece printre copaci, căutand o creangă pentru pauza dintre ronduri. Aerul începea să pătrundă în casă și mai mult ca sigur l-ar fi trezit pe taică-su, așa ca închise ușa în urma lui și făcu niște pași pe trotuar, trăgându-și cât mai sus gulerul paltonului. Se plimbă preț de câteva minute în josul străzii, până ajunse la intersecția cu bulevardul. Peste șoseaua lată se vedea intrarea în parc, dar se opri la colțul clădirilor. Luminile străzii dădeau nuanțe de claritate specifice zilei, iar el nu avea gulerul suficient de înalt pentru a se acoperi. Stând cu mâinile in buzunarele paltonului, apăsă cu tâmpla un colț al clădirii aflate aproape de intersecție, în timp ce privea mașinile cum se strecurau printre umbrele copacilor sub becuri. Iar vântul încerca să deseneze acele umbre în forme cât mai ciudate, postmoderniste, iar durerea din tâmplă începea să îl tragă în amintiri. Amintiri care se confundau cu umbrele de pe asfalt, poate ele erau imaginea naturală și inevitabilă a celor simțite în toată ființa lui de către băiat. Se împlineau câteva săptămâni de la acea întâmplare pe care voia să o uite, să o numească “întâmplarea care nu există și pe care nu mi-o aduc aminte”, dar tocmai prin concentrarea asta asupra ei, nu reușea să și-o îndepărteze din minte. Ziua în care reușise să facă dispărute umbrele de pe drum. Care acum se jucau liniștite cu mașinile care treceau ducând spre case sau alte locuri oameni cu destine mult mai frumoase, cu mâncare pe masă în seara asta, cu așternuturi spălate des și mirosind a lavandă, cu căldură controlată în casă, cu copii jucându-se în camera lor, cu mirosul parfumului ei rotindu-se prin camera și înnebunindu-l pe soț.
Băiatul privea umbrele. Iar umbrele se simțeau privite, așa că fără să fie văzute de altcineva, traversară bulevardul și începură să dea târcoale băiatului. Acesta se uită în sus, le privi câteva secunde fără a schița vreun gest și se trase câțiva pași înapoi, aproape într-un gest mecanic. În semiîntunericul acelei străduțe părea o ființă mitologică și care privise cerul, după care se dădu în spate.
Ea trecu pe celălalt trotuar și luminile străzii se stingeau în urma precum într-un clișeu cinematografic. Detalii precum frumusețea ei sunt evidente, dar magia acelui moment îl trase pe băiat spre pământ, simțind cum se țintuiește în asfalt. Era a șaptea zi când o vedea, când ea trecea pe acolo. Niciodată nu ieșise să se plimbe în fața parcului sau în parc pentru a o vedea. De fapt, latura lui apropiată de cotidian o și uita după ce o vedea alergând cu iPod-ul in urechi sau mergând simplu, la pas. Dar era altceva în el, ceva pentru care ucisese suflete de mii de ani și care îi convulsiona existența sa, mai mult sau mai puțin reală. Pentru că în clipele de conștientizare a propriului eu, nu știa unde se află. Cum. În ce stare. Existența! Și acel ceva din el care îi revoluționa stările îi dădea un impuls să o ia de mână pe acea fată și să zboare. Să nu se uite în spate și, în timpul zborului, doar in ochii ei. Să îi povestească legende umane care pentru el fuseseră momente din viață. Să o țină de mână și să topească, așa cum se topea ciocolata în ghiozdanul unui copil care stătea prea mult în parcul din față, vara. Ar fi vrut să o facă Regina Lumii, dar… Și se opri. O durere ca un pumn îi ghemui stomacul și intestinele într-o senzație de vomă, reală precum zidurile unei cetăți care se dărâmaseră în fața ochilor lui.
Ca urmare a privirii lui!
Căzu pe spate și cumva, cu o ultimă forțare urlă pentru ca toate gândurile, umbrele, ideile, cuvintele, secundele, frunzele unei livezi, plânsetul unui copil, ura și … iubirea să dispară din el. Vid.

Pașii se apropiară repede, mai apoi încet, iar fata frumoasă se opri deasupra lui și îl privi uimită de poziția lui aproape crucificată. Îl atinse pe față, încercând cu teamă să îl trezască. Îi luă pulsul. Slab. Îi puse mâinile pe lângă corp. Opri iPodul care rula atunci Lamb. Îngenunche și încercă să îl ia de mână. El tresări și crezu că a dispărut și e doar un fruct kiwi în mâna unui copil care e pur. O privi și simți cel mai uman sentiment din viața lui. Durerea începu să îi acapareze corpul, dinspre degetele de la picioare, spre trup, brațe și mai departe. Simțea că durerea încerca să alunge ceva din el, și cuvântul se apropi de mintea lui (sau de suflet?) încercând să își spună numele. Ar fi vrut să se termine totul, nu mai rezista nicio clipă durerii. Orice urmă a lui din trecut, a faptelor duse la împlinire, nu fără vanitate, orice secundă a unui păcat neplătit îl încerca acum.
Ea, omul, îl privea atent și nu înțelegea de ce acel tânăr tremura și transpira, iar un fir de sânge îi curgea din nas. El o privea și îi auzea gândurile. Se ridică pentru o clipă și simți pentru acele secunde: era îndrăgostit. Era om.

Implozie și liniște.

Ea privea nedumerită, blocata. Nu era speriată. Își reveni după câteva secunde și formă la telefonul mobil un număr de trei cifre. Altădată, ar fi speriat-o liniștea din jur. Dar acum… acum i se părea ceva ireal, un moment ca un punct plin de putere. Nu își putea explica exact. Dar era liniștită. Simțea o căldură în suflet. Trupul din fața ei era inert acum, dar nu plângea pentru moartea lui. Doar îl privea și zâmbea. (De ar fi știut de ce zâmbea atunci!)

Poate dacă ar fi văzut cum asupra trupului lui ninge. Dar ea nu putea să vadă dincolo de lumea ei. Băiatul auzi, însă. O voce eternă care îl chema acolo de unde plecase când începuse lumea:
– Gabriel!

05. March 2009 by Alex
Categories: nuvele | 1 comment

One Comment

Leave a Reply

Required fields are marked *