Ploaia

[…]

Capitolul 2.

Picăturile cad atât de greu pe acoperișul improvizat al cortului. Materialul a cedat în mai multe locuri, după ce m-am chinuit să îl cârpesc din rămășițele unor pantaloni ajunși cu ultimul transport. I-am ales pe cei mai puțin pătați în culoarea aia închisă la a cărei o proveniență refuz să mă gândesc. Și asta durează de mai bine de câteva săptămâni de când începuse totul, parcă o luptă finală.
În fiecare seară am un “ritual”: mă aplec peste masă și leg lampa la prelungitorul care vine dinspre generator. Se produce aproape mereu o flamă și pentru moment cred că toată instalația va lua foc. Dar lampa se aprinde calmă, de parcă făcuse asta câteva milenii. Scot din singurul sertar al mesei carnețelul și un pix gri lucios pe care odată fusese numele unei companii. Care a căzut la un moment dat. Și nu a fost singura. Pixul își începe mereu docil munca, la îndemnul stăpânului.

Capitolul 3.

Astăzi te-am visat mai mult ca oricând. A fost greu acolo. Credeam că nu vom scăpa cu viața. Îmi pare că pe zi ce trece sunt din ce în ce mai pregătiți, că știu cum, când și unde vom ataca noi. Ne-au aruncat în aer un depozit de fructe, aflat în spatele muntelui. Nu știu dacă vom mai putea organiza altul. E atât de greu să ne menținem forțele fără vitaminele alea, în anii ăștia lipsiți de arbori. Scorbutul era un subiect care ne amuza la clasa de istorie. Acum, îl trăim. Am încercat să le ținem piept în primul rând de munți, dar pur și simplu ne-au copleșit. Dacă nu reîncepea ploaia asta care durează de ceva săptămâni (ca într-un anotimp musonic), probabil acum nu aș fi putut scrie rândurile astea. Atunci când plouă nu atacă. Nu știu de ce. Posibil să fie din cauza unor ritualuri pe care le săvârșesc pentru zeii la care se roagă. Îți voi scrie în viitor despre asta. Acum, nu mai vreau să scriu despre lumea asta. Doamne! Unde am ajuns! În ce stadiu semi-animalic, oameni care nu mai au lupte interioare pentru că și-au pierdut sufletele. Dacă le-ai vedea privirile sălbăticite. Sau mai bine, nu. Pentru că nu meriți să te pătrundă fiorul ăla, teama și puterea morții, un paradox atât de îmbietor pentru toate grupurile lor. Visele din cursul nopții mă fac să mai trăiesc. Mă gândesc că dacă aș muri, nu aș mai visa. Nu știu ce este Dincolo. Îmi fac curaj că este o lume mai bună, că mi-aș fi ispășit păcatele mele și pe ale încă 7 generații în anii ăștia de cănd a început nebunia asta.
Să fie Apocalipsa? Să trăim chiar noi evenimentul ăla? (de cercetat Biblia de sub pat)
Sper…nu știu de ce mai sper. Când eram mic și urmăream serialele SF despre lumi apocaliptice mă gândeam cum aș reacționa. Iată-mă într-una din ele și parcă m-aș fi născut aici. E în natura umană adaptabilitatea asta, supraviețuirea este în amprenta genetică. Vrem să luptăm până la capăt. Inclusiv sinucigașul are momentul lui de cumpănă. Și crede-mă! Am văzut atât de mulți de când a început totul. Am văzut mai mulți sinucigași decât oameni care să își dorească viața, destinul într-o nouă lume.
Îmi este dor de tine.

…….

…vreau să cred!

[…..]

Capitolul 7.

Nu știu ce se întâmplă cu noi. Unii dau vina pe apă, posibil să ne fi aruncat niște substanțe în izvor. Dar dacă ne-au descoperit izvorul, atunci de ce nu ne-au atacat prin spate? Ne-ar fi nimicit în câteva ore. Dar în mod cert nu este apa. Plus, că am consumat mai mult din rezervoarele care stau deschise atunci când plouă și sunt umplute destul de repede. Ploaia îmi pare un mesaj care vine în continuu și îmi spune că undeva, cineva plânge. Cineva sau ceva. Sau poate există o putere care plânge pentru noi. Sau ne deplânge soarta pentru că ne-a lăsat să ne aranjăm noi gospodăria. Iar noi, cu cheile de la casă, precum niște copii diabolici am distrus ce am întâlnit în cale. Vandali, mai mult sau mai puțin resemnați. Asta suntem! Barbari post-moderni!

[…]

Capitolul 9

Azi dimineață m-am trezit sub picăturile ploii care a pătruns prin acoperișul cortului. Pantalonii celor căzuți pe front ne vin din ce în ce mai greu. Au început să nu ne mai lase să ne înmormântăm căzuții; și fac din ei niște focuri imense ca să ne arate puterea lor și dorința de a își răzbuna camarazii lor căzuți. Ne rugăm pentru sufletele prietenilor și fraților noștri. Atât cei care cred, cât și cei care nu cred. Pentru că suntem totți le fel, fie ca Îi dăm un nume sau nu. Nu cred că ți-am scris espre religia lor. E o religie sincretică, un ceva ciudat, între păgânism nordic și religii bazate pe cultul soarelui. Asta explică și frica lor de ploaie. Sau nu neapărat frica, dar mai ales o teamă, o neînțelegere a fenomenului. Este incredibilă puterea lui de persuasiune, de manipulare asupra ultimelor colțuri de gândire. Creiere șterse cu ușurința cu care ștergeam tabla în școală. …. Iar mi-am adus aminte de anii ăia. Nu ar trebui să îți spun, să nu te întristez, dar nu mai pot scrie. Îmi este atât de dor de zilele alea cu dimineți în soare, când mirosul de pâine prăjită îmi invada nările și mă bucuram. Chiar dacă trebuia să merg la școală! Dar era lumină în patul meu. Și mi se ducea prin suflet, până în capilarele din vârfurile degetelor de la picioare. Precum dragostea.

Capitolul 10.

M-am trezit și este noapte. Am adormit destul de devreme, așa încât cred că voi ieși mai încolo să admir cerul. Printr-un ochi de cort, pot să văd cum norii încearcă să se dea la o parte. Gaura asta prin care mă uit era mai mică azi-dimineață. Înseamnă că materialul cedează foarte ușor. Dacă nu voi găsi ceva să îl mai repar, îmi voi restrânge locul până voi ajunge să dorm sub pat. Amuzantă imagine. Îmi plăcea să mă ascund sub masă atunci când eram copil. Cerul este acolo de când stelele au explodat. Acum explodează, dar nu o știm decât atunci când o luminiță dispare de pe cer. Dar nu așteptăm mult, pentru că în locul ei apare alta. Iar alta, în fugă ne vestește că o naștere sau o moarte are loc. Și tot așa. Îmi place să privesc cerul noaptea. Parcă universul mă cheamă la el, parcă sunt un singur trup cu întreaga esența cu Totul, cu fiecare atom care a existat vreodată de caând există “există”. Mă gândesc la tine și pe lângă rugăciunea pentru o lume mai bună, spun una și pentru tine, în fiecare seară. Aud niște sunete ca niște bubuituri afară. O să mă duc să mă uit. Hm… Reîncepe ploaia.

…și dacă nu vom reuși […] avem unde ascunde […] explozii. Pentru că noi credem că există ceva dincolo de lumea asta. Și într-o zi cineva, niște ființe, mai mult sau mai puțin asemenea nouă vor ajunge […]. Trebuie să plec. Sper să revin!

[…]

Capitolul 12
Steagurile Conducătorului lor se văd foarte clar de pe colina pe care era odată cortul meu. Alături de alți prieteni, am ajuns aici și așteptăm. Singurul ochi al celui care conduce armatele imense de sub noi încearcă să ne scruteze și să ne inducă teama și dorința de a ceda. Dar, atâția câți am rămas, nu vom da un pas în spate! Am sacrificat atât de multe, încât […] .
Un fenomen foarte ciudat s-a întâmplat zilele astea. Ploaia parcă ne-a mâncat corturile, parcă le-a devorat precum un animal înfometat și hăituit. Nici norii nu au fost la fel, ci aveau o tentă albastră. Cineva a urlat că ar fi otrăvit ploaia. Surprinzător sau nu, nimeni nu l-a contrazis, ci am tăcut toți. De parcă am fi știut-o, fiecare în parte, de la un moment dat. Erau foarte ciudate găurile alea din cort. Totuși nu pot fi supărat pe ploaie, parcă ar fi fost o entitate învinsă, ca și noi. Și care ar fi vrut să moară împreună cu noi. Incredibil ce au aruncat în lupta asta. Nu vor să lase urme, nu vor să se știe că am existat, dar noi sperăm. Că peste ani, se va ști. Acum, cealaltă emisferă a mea se roagă să ajungi să citești mărturiile astea, gândurile astea; un om care mai are clipe de trăit. Ce ciudat mi se pare totul! Stăm și privim când cerul, când oroarea din fața noastră. Masele înfometate de sânge și păcat simt gustul victoriei și urlă neîncetat. Dar nu le mai aud. Și am senzația că așa se întâmplă cu fiecare din noi. Privim împăcați, ultimele clipe ale existenței noastre. Este fascinant cum îți poți păstra calmul în chiar ultimele ale propriei existențe. Niciun strop de panică, nimic nu mă oprește să scriu acum. Incă două-trei cuvinte și voi încheia. Nu știu ce va fi după ce vor urma exploziile, dar vom lua mulți cu noi. Planul este să vină chiar “el” în mijlocul nostru, iar atunci să se termine totul. Privirile tuturor mă fac să cred că vom reuși. Scriu apăsat, încep să mă asalteze gânduri, dar trebuie să rămână doar unul. Cel care să mă călăuzească în ultimele clipe de viață. Cel care să fie alături de mine în vid. Sau într-o nouă dimensiune. Mâ gândesc la tine, suflet care vei citi aceste rânduri, și să știi că te iubesc enorm, pentru că tu ești parte din mine. Tu ești copilul, urmașul, pe care nu l-am avut vreodată în viața asta. Și ne vei înțelege durerea și istoria. Voi termina de scris și ne vom duce toți tuburile cu memorii în locul stabilit. De unde le veți culege voi peste…nu știu cât timp. Dar nu va mai conta. Pentru că vei fi într-o lume așa cum trăiam eu în diminețile cu miros de pâine prăjită.

Salvează-mă!

22. January 2009 by Alex
Categories: nuvele | 5 comments

Comments (5)

Leave a Reply

Required fields are marked *