Viitorului

Și unde mă voi trezi în viitor?

În luminișul unui decor fals, norul lasă o umbră. Cerul este fals, soarele nu se vede, zâmbetele dinăuntrul camerei se-ngrămădesc să iasă spre butaforie.
Un ghem de baloane, un copil ar vrea să zboare cu ele, două fete joacă un cerc, o mamă schimbă priviri cu tatăl altui copil. Acesta din urmă încearcă să scrie pe un perete, neobservat de nimeni, cuvinte grele, cuvinte din locuri pe care restul nu le observă, deși sunt peste tot în jurul lor. Cuvinte care înseamnă speranțele arzând în ligheane de magmă, cuvinte care au fost aripi de îngeri, ființe de lumină trecute în partea spre care ne îndreptăm. Dincolo de prezentul în care plutim, fără liniște, fără visuri, fără zgomotul buzelor lipindu-se tăcut, fără cântecul comun al inimilor, fără tremuratul genunchilor, fără dorința unei noi zile, fără dorința de a rămâne suspendați. Copilul scrie în toate limbile care au o religie mărturisită, copilul acela vede o lume ciudată. Copilul acela nu e niciunul din noi, copilul acela e vocea din fiecare din noi, e forma neagră transformată în puritate, în dorința de a ne face să acceptăm. Ceilalți își continuă joaca, precum gândurile și mărturiile de peste zi care vor doar să existe pentru a dispărea etern în hău. Glasuri, culori, toate sunt moarte, pastel forțat pentru a încerca o supraviețuire. Dar eu aud doar sunetul cuiului pe perete, un sunet care îmi vorbește în toate limbile care au o religie scrisă, ceva să putem atinge, să credem și să cercetăm.

“Privește în viitor!” Îmi urlă vocile. Dar unde mă voi trezi în viitor?

20. December 2008 by Alex
Categories: eseu | 1 comment

One Comment

Leave a Reply

Required fields are marked *