Orizonturi

Îmi place să stau să privesc din vârful formațiunii pietroase, aflate în vârful uneia și mai mari, cea mai frumoasă din tot deșertul ăsta, iar tot deșertul ăsta e lumea. până puțin dincolo de păduri. Iar dincolo de o dungă verde este un orizont.

Când am ajuns între ei, eram doar o ființă. Nici mai ciudat, nici mai familiar. Văzuseră alții ca mine; alții ca mine le adusese cev ce le stricase dinții, ciocolata; alții ca mine au încercat să le îngrădească universul, crezând ca bogățiile se află în pămănt. Doar dacă ar fi putut săpa în sufletele lor…
Aici am învățat să ma trezesc dimineața în mirosul fumului care înconjoară mirosul unui animal prăjit și al unor buruieni fierte. Am fost adoptat, pentru că orice fiu este adoptat dacă vrea asta. Iar eu, atunci, nu căutam nimic. Vraciul bătrân, odată ce am început să le înțeleg vorbele, mi-a spu de Ființele dintotdeauna care au făcut lumea așa cum o vedem. Care au venit să pună ordine în haosul din univers. Când dunga pădurii era același desen cu marea formațiune pietroasă, când cerul și pământul erau un singur orizont și ochiul din creștetul unei mari șopârle de apă. Atunci, ființele și-au dăruit iubirea lor acestui univers și au desenat lumea așa cum o vedem, pentru a le transmite mesajul în istorie, odată ce Ei vor fi dispărut în întunericul vieților trecute de milenii. Legende care se păstrau în cântecul pietrelor lovite ritmic, obsesiv; în cântecele între guturale și melodice ale celor trecuți de prima tinerețe. Cântece despre istoria lumii de la Creare. Povești despre norii care aleargă și se opresc în dreptul soarelui și apoi plâng pentru a da pămăntului viață. Povești despre iubirea dintre mlaștină și pădure care nu au fost întotdeauna ce le vedem noi, ci doi iubiți: mlaștina, o fată superbă, iar copacii pădurii, un vânător potrivit pentru frumusețea ei. Dar în momentul în care ea a fost prea orbită de dragostea pentru el și s-a sinucis, aflând că o înșeală pe ea cu propria lui frumusețe, Ființele dintotdeauna i-au transformat în mlaștină și pădure. El să vrea mereu să evadeze, dar ea să se țină de picioarele lui și să îi facă imposibilă evadarea. El să o simtă mereu rece și putrezindă, iar ea să nu își găsească lumina soarelui pentru a se usca și a deveni pământ fertil.

Păstrând obiceiul discuțiilor mele cu vraciul până târziu în noapte, am reușit să învâț atâtea vorbe câte puteam să le povestesc legende din locurile din care veneam eu.
Într-o seară, luând pe unul din copiii tribului pe un picior, l-am întrebat de unde vin stelele. iar el mi-a spus:
“Ființele Dintotdeauna au creat lumea așa cum o vedem din iubirea lor” a spus băiatul aproape sigur pe el.
“totuși, în lumea din care vin eu, ele au apărut altfel.” și am privit, departe, prin apus.
“cum, cum?” iar dorința copilului a fost auzită de bătrâni care m-au chemat să le spun și lor legenda în jurul jarului care murea încet, dar atât de frumos și liniștit.
“demult, în munții sub care m-am născut trăiau două vănturi. Atât de dinaintea nașterii mele că nicio altă creatură cel puțin asemănătoare mie nu pusese piciorul pe pământ.”
Le-am desenat pe nisip aproape o ideogramă a unui lanț muntos, iar cei din jur priveau uimiți cum dealurile pot fi așa ascuțite.
“dar nu înțeapă cerul? atunci acesta ar fi foarte nervos în fiecare zi!” a zis un bătrân aproape știrb, dar cu un zâmbet care îi trecea de la o ureche la alta. Își trecu mâna prin părul cărunt și creț și aproape se prăvăli pe spate. Cei din jurul lor începuseră și ei să râdă, iar clipa ceea de viață simplă și adevarată, era pasul unei ființe de lumină prin jarul din fața noastră.
Ne-am reluat pozițiile de povestit.
“Atunci, în vremurile de început, ziua și noaptea erau două părți ale zilei. Ele nu erau ca azi. Pentru că ziua nu avea luceferi, iar noaptea nu avea stele. Existau doar sorele și luna. Dar în vârful munților exista o lume care nu ține seama de schimbul dintre acești doi aștri. Vânturile care se întâlneau acolo, între culmi știau doar să se alerge și să îndoaie firele de iarbă. Iar iarna, să își sufle zăpadă în față unul altuia. Într-o primăvară, când zăpezile începeau să se retragă spre regiunile ascunse ale munților, Vântul din văi a vrut să iasă la lumină într-o zi. Și a trecut printre stânci, până a găsit un fragment de cer. Iar acesta se mărea și se mărea pâna a devenit imens. Dar în joaca ei în acel albstru imens, Vântul din văi a fost izbit la un moment dat de un alt vânt. Nu se vazuseră în acel moment, dar nici până atunci. durerea din brațele vântului din văi a devenit istorie cand a zărit privirea Văntului din culmi. Un tânăr vânt impetuos și care domina munții prin curajul, dar și istețimea și profunzimea sa. S-au privit pentru câteva clipe, iar acest fapt a avut ca urmare o oprire a norilor din drumul lor; pentru că nu aveau de unde ști atunci, dar drumurile li se vor intersecta. Iarba care răsărea de sub zăpadă aștepta ca plapuma din cristale să dispară, iar celelalte vânturi priveau ascunse după stânci. Liniștea acelor clipe, momentul în care s-au îndrăgostit unul de altul, a fost un moment important în viața lumii. Și vă voi spune de ce. Acum…să luăm o pauză…că povestitorul are gâtul uscat”.
Un băiat și o fetiță mi-au adus o oală cu apă, iar ca preț mi-au cerut să mi se așeze în poală. Din seara aceea aveam să devin pentru tribul meu “Omul care povestește”.
“Viețile celor două vânturi au început să se contopească, trecând pline de viață din culmi până în văile munților. Cea mai frumoasă poveste de dragoste din colțurile amorfe care străjuiau lumea. Celelalte vânturi erau bucuroase, pentru că astfel, primăverile veneau mai repede, iar iernile erau mult mai pline de viață. Până într-o zi, când vântul din văi a dispărut pur și simplu. Dimineața, nu a urcat spre culmi, iar nimeni nu știa nimic de ea. Nimeni nu putea să explice dispariția, doar un bătrân care stătea mai mult prin peșteri s-a gândit că invidia lunii este cauza. Luna, văzând că frumusețea ei e uitată pe pământ s-a decis să retragă Vântul din văi mult mai jos, spre câmpii, pierzându-se pentru totdeauna de Vântul din culmi. Acesta, după ce a înnebunit căutând-o, prin orice colț și ungher din piatră s-a așezat pe cel mai înalt vârf și a început să își amintească fiecare clipă petrecută alături de iubita lui. Lacrimile s-au transformat într-un râu, iar fiecare amintire se forma într-o luminiță care plutea în jurul Vântului din culmi.
Într-o noapte, înconjurat de milioane de luminițe, s-a gândit la legenda bătrânului care umbla prin peșteri. A privit în sus, spre Lună și, cu toate forțele lui, a smuls râul din matcă și l-a aruncat în cer. Luna nu s-a sperit și l-a privit doar ca pe gestul unui om nebun. Dar Vântul din culmi a înconjurat toate luminițele și cu ultimele puteri pe care și le-a înzecit din durere, le-a aruncat pe cer, în jurul Lunii pentru a le oferi ca mărturie iubitei lui, ca ea să le vadă de oriunde ar fi. Luna a fost atât de surprinsă de gestul îndrăgostitului, încât a decis ca de atunci să își împartă frumusețea cu stelele și Calea Lactee.”

Îmi place să stau să privesc din vârful formațiunii pietroase, aflate în vârful uneia și mai mari, cea mai frumoasă din tot deșertul ăsta; iar tot deșertul ăsta e lumea. Până puțin dincolo de păduri. Iar dincolo de o dungă verde, este un orizont. Iar după el, un alt orizont. Ș-apoi, alt orizont. Și tot așa, până pământul se va fi rotit și orizontul ajunge să fie cel din fața mea. Și tot așa.

29. December 2008 by Alex
Categories: nuvele | 1 comment

One Comment

Leave a Reply

Required fields are marked *