Uraganul

Adu-mi aminte sa nu mai fug,
Adu-mi aminte sa nu adorm.

sa inchid usa caci a-nceput sa ploua
e semnul ca se apropie.
sa bat un cui in lemnul
care imi sprijina fereastra
poate uraganul ma iarta
asa cum o face in fiecare vara.
la zeci de mile e New Orleans
si azi nu o sa aud superba creola
cum ma incanta in lacrimi de bumbac
pe note de un jazz in fum.

Un uragan cu nume de apostol.

il asteptam in casa,
deaupra beciului
ticsit cu provizii si hoarde de copii,
scartaind nervoasa din orice incheietura.
“e o napasta peste noi,
sa ne rugam!”, se plange un batran
…”mai bine am mai bate un cui”
si ma indrept cu un ciocan
catre o scandura din geam.
casa ar vrea in Kansas,
incerc sa o lamuresc
ca locul e departe si
totul este doar subiect de film,
poveste cu mutanti.
si cand credeam ca nu m-asculta
deodata totul este liniste
si parca ma aud cum dorm
la patru luni, privit de mamă,
acum ma uit prin ochiul acelui lemn
si vad deasupra cer senin
o lacrima de pace, un sentiment ce tine
uniti atatia oameni, cand isi adorm in brate.
privesc pentru o clipa cerul
prin milimetri de libertate.
drumul meu inapoi spre viata,
prin intestine de uragan
a trecut fara sa stiu.
sufletul meu visa prin el.

Aminteste-mi sa te sarut,
Aminteste-mi sa te invelesc.

27. September 2008 by Alex
Categories: poezii | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *