Dintotdeauna

cand ma trezesc
in zgomotul sec
pe care in primele zile
il comparam cu aplauze
eram eu, eu, eu!
pe scena vietii
atat de natang,
dar atat de vesel…
dar,
nu era nimic din asta,
ci, iata, doar o imagine
in unde alfa sau beta…
daca ai stii ce erau
iubita mea, Renee,
erau usi…
cateva usi..
care se inchideau si se deschideau.
si eu ma trezeam
nauc si optimist
intre ele.
in genunchi, obosit
desenat pe pardoseala
din ganduri pentru tine, Renee…
sa intru sau sa ies
prin ele?
ce dilema avem, iubita mea…
unde ma vrei acum,
dincolo de usi?
sa fim un desen preistoric pe-o pestera
sa cutreieram milenii
sa nastem intrebari
si bucati de ipoteze.
sau doar un gand
in capul unui nebun
ce visase prea mult
pe malul inalt al unei mari
din adorabila Irlanda?
Renee, frumoasa mea,
incotro sa calatorim?
spre memoria necuprinsa
sau spre gandul ca un punct?
as vrea sa nu ma intreb acum
sa nu fiu nevoit sa aleg
ce usa sa apuc,
de care sa ma tin
ca de ultima clipa din viata
caci viata mea
e-o clipa pentru tine…
o, da..tu stii…
ca viata mea
e in mirosul parului tau
in fiecare dimineata,
dintotdeauna,
de cand e lumea,
iubita mea, Renee.

17. July 2008 by alexpopescu80
Categories: poezii | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *