Drum printre culori

rosu-galben-verde-rosu-galben-verde-galben-rosu-verde-galben-rosu-verde-rosu-galben. si iar galben? luminile semaforului imipun retina la incercare pentru ca de ceva vreme stau si le urmaresc. si stiu ca acum imi pun ceva la cale. nu pot sa trec dincolo, deocamdata. nu pot, pur sisimplu. asa ca incerc sa pun ordine in ceva ce merge constant. in ordine. deci a fost galben dupa verde sau era dupa rosu? sau poate au fost doua galbene, unul dupa altul. asta inseamna rosu, la fotbal, dar aici e ceva anormal.
cred ca trebuie sa mai stau in intersectia asta pentru o perioada sa inteleg sensul culorilor care se succed logic si ilogic, atunci cand crezi ca ai inteles totul. strada este un malaxor de automobile, dincolo de intersectie o gura mare cu dinti de fier mesteca orice ii trece in sensul unic, spre sistemul digestiv format din betoane si otel. rosu. fac un pas spre limba de asfalt. dar e un pas scurt, mi-e frica, tremur, transpir imi strang unghiile in palma. imi trec repede mana prin par si cuget daca initiativa a fost inspirata sau m-am grabit. da, sigur nu era momentul. sigur nu era rosul care imi trebuia pentru verdele meu. si victimele isicontinua parada spre stomacul fiintei infometate. care emana gaze dupa toata digestia. gaze care imi deseneaza orizontul rosiatic. soarele se ascunde din ce in ce mai rosu dupa scheletul devoratorului de automobile. din ce in ce mai repede. sau poate uit sa il privesc in fiecare zi cum pleaca in caleasca lui. poate uit sa privesc culorile, in timp ce sunt prea preocupat desoarta unor victime din metal si fibra de carbon. da. asta trebuie sa fie! din cauza asta imi scapa culorile semaforului de sub control! o fractiune de secunda privind masinile si totul dispare in haos. privesc palmele care au incetat sa tremure. traversez strada atunci cand trebuie si o iau usor pe langa parc, spre labirintul din pereti de sticla. prin care observ oameni care isi gesticuleaza viata si incearca sa o explice celor din fatza lor. unii sunt atat de convinsi ca este in regula, incat rad de posibila neputinta, pe care o ignora ca pe ceva ireal. altii, se sprijina intr-un birou cu pumnii. pumni moi, pumni fara viata. si o lacrima care ar vrea sa izbucneasca, dar frica de eliberare o topeste inainte de a isi urla nasterea. si trec mai departe pentru ca nu suport sa ii vad, sa ma priveasca si sa se roage de mine sa le accept energiile.
aproape ca fug si ma ascund dupa un stalp al unei cladiri inalte, pana in coasta cerului. si raman privind tot traseul ei spre albastrul pe care il inteapa. de ce nu ametesc? de ce zambesc? as putea…as putea sa intorc lumea. si sa plutesc in tot acel albastru. poate o sa o fac.

29. April 2008 by alexpopescu80
Categories: poezii | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *