cum imi petrec diminetile

azi m-am trezit pe plaja albastra a cerului care se vedea undeva dupa niste acoperisuri de case. acum doua saptamani, mi-ar fi dat energia suprema imaginea asta; acum doar m-a apasat cu greutatea ei de plumb, greutatea ei in oglinda. as fi vrut sa fiu de partea cealalta, partea pe care o visasem intotdeauna si care m-a tinut atat de putin. infim. partea oglinzii in care cerul albastru curat este doar continuarea momentului.
urasc diminetile cand constientizez ca o noua zi de cautaree a iesirii din Purgatoriu imi sta in fatza.
mi-e dor de ea, de momentele cu ea, de sufletul ei, de orice parte a corpului ei, de zambetul ei, de rasetul ei, de prezenta ei, de respiratia ei, de modul in care ma alinta, de cuvintele cu care ma alinta, de ridicatul ei din pat, de imbracatul ei, de de statul ei la calculator, de dragostea ei, de iubirea ei, de prietenia ei, de clipele in care o alintam, de mancatul impreuna cu ea oriunde, de la apartament pana la un restaurant necunoscut.
mi-e dor de prezenta ei langa spatele meu noaptea si mi-e dor de zilele in care nu ma gandeam decat ce norocos(i) si fericit(i) eram. mi-e dor de atatea amintiri care acum ma dor si pe car etrebuie sa le incui. mi-e dor de zilele in care plecam din orasul asta. mi-e dor de gandurile noastre comune si de planurile noastre.
sunt un venetic acum, fara sfera pe care o formasem.
ma gandesc in pacatul faustian de a imi vinde sufletul pt a sti viitorul. pt a sti cat mai dureaza Purgatoriul, cand imi voi infrange demonii, cand voi gasi iesirea, cine imi va deschide usa. eu.
si regret. nu imi voi vinde vreodata sufletul, sunt doar cazut in zilele (secolele) astea.
stada imi ofera doar culori de gri cand reclamele la telefonia mobila si concerte mi-ar fi spus altceva.
concerte, teatre, filme pe care nu le vom mai vedea.
cu cat constientizez faptul ca NU se vor mai intampla toate visurile si visele pe care le nazuisem, cu atat cad. si orice imi provoaca imagini despre destinatia ei post-eu, ma doare. vreau sa ma doara atat de mult, incat sa nu mai simt. sa ramana paralizata zona simtului, zona perceptiei “ea, acolo, acum”. pentru ca nu rezist altfel. deocamdata. deocamdata, nu pot sa gandesc rational si detasat de moment. nu pot in totalitate. pentru ca acum e perioada groaznica a sevrajului.
cineva mi-a zis ca nu stiu ce inseamna sa suferi de pe urma drogurilor…nu il invit sa imi traiasca starile de acum. sa te trezesti in fiecare dimineata cu cateva ore mai devreme decat trebuie si sa privesti tavanul, cearsaful, marginea patului, biblioteca, tavanul, cearsaful, perna, iar marginea patului, biroul, cearsaful si iarasi perna. si palmele. care imi astupa privirea.
pentru ca sufletul care alimenta sufletul meu nu mai este langa mine. uneori, nu pot nici sa scriu pentru ca o durere din interior imi capteaza toti nervii si mainile raman impasibile la niste comenzi dintr-o minte de demult. pentru ca imi aduc aminte cum ne-am spus unul altuia “pa” pe o margine de pat. acelasi pat care ma asista diminetile astea.
nu imi pierd speranta, desi acum parca e vasul acela din “toate panzele sus!”,undeva, in Tara de Foc. iar eu sunt aici. nu vreau sa pierd contactul cu ea, pt ca vreau sa stiu ca exista si este bine si este fericita. o iubesc enorm.
nu vreau sa o sperii. nu vreau sa ma ignore de-acum incolo. vreau sa ma inteleaga. vreau sa stie cat de mult o iubesc si ca nu exista alt mod de a trai momentul acesta al despartirii. vreau sa stiu ce mai face mintea ei de care mi-a placut din clipa in care am vazut-o.
nu vreau sa o fac nefericita. nu vreau sa stie ca eu am scris astea. cine? eu?…nu..le-am gasit undeva si le-am dat copy-paste aici… eu sunt bine. tu ce mai faci?
“te-ai legat prea mult de o tipa”. oh..de cate ori am auzit asta..ce trebuie sa mai scriu? ce trebuie sa mai spun? ce discurs si cat talent oratoric sa am pentru a demonta chestia asta? am gasit o fata (dupa atatia ani) care intrunea aproape tot ce voiam la cineva. de la caracteristici de detaliu, pana la cele de fond….si de ce sa caut mereu? de ce sa ma incred in destinul care nu mai vine si pe care trebuie sa il astept ca le asaza el pe toate? de ce sa astept ca “timpul sa vindece”? de ce se intampla acelasi talcioc de ganduri de atatea ori…”poate nu e ea”. si daca e? “dar poate nu e” ..si tot asa… al naibii joc…si de ce sa ma mai explic pentru ceea ce simt?
nu imi spuneti ca sunt patetic, sau trist, sau slab. pentru ca stiu ca nu sunt niciuna din chestiile astea. sunt doar un om care cade, cade mereu si dupa ce opreste sa respire, cade din nou, fara voia lui.

mi-e dor de linistea ei, de linistea pe care o traiam cu ea. pe care ne-o insuflam reciproc. mi-e dor de lumina zilelor cu ea.
nu o sa ma pierd pentru momentele astea, doar ca ma copleseste toata aceasta avalansa de stari pentru un suflet. in diminetile astea.

eu, alex.

27. March 2008 by alexpopescu80
Categories: eseu | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *