Alegerea

Decolarea fusese destul de lina, iar motorul nu dadea semne de nervi.
Erau putini pasageri la bord, de diferite nationalitati, ajunsi acolo din varii motive. Pamantul lua putin cate putin acel aspect de jucarie despre care vorbea toata lumea si pe care nu si-l imaginase atat de bine trasat, in linii drepte, intretaiate de linii curbe. Si cu mii de desene si nuante de verde, gri, caramiziu, alb, verde mai inchis, alb mai murdar, maroniu din pamanturi arabile si albastru inchis reprezentand rauri.
Baiatul privea cu ochi mari tot ce se desfasura prin cadrul ferestrei mici cu rame albe a vehicului de zbor si ar fi ramas acolo inca vreo cateva ore. Bine, ar fi renuntat 10 minute la privirea acelui peisaj. Dar nicio secunda in minus. Era fermecat cat de mici se faceau toate incetul cu incetul si alte forme de relief apareau, precum in hartile fizice pe al caror verde desena diverse forme de animale asa cum le putea el concepe. Dar peste toate, cerul si norii il fascinau. Putea vedea bulgari de ceatza care de la departare pareau nori, plutind in marea infinita de albastru pur. Atat de pur. Si de undeva, din spate, venea lumina soarelui. Nu ii era teama de inaltime asa cum ii spusesera altii ca se intampla, ci ar fi vrut sa fie el cel care zbura, fara niciun alt mijloc. Aterizara intr-un loc inconjurat de vegetatie si o caldura umeda.
(Mama, mi-e dor de tine!)
La cei 14-15 ani ai lui, nu putea face acea calatoria singur, neavand nici experienta, nici siguranta unei astfel de incercari. Insotitorul lui, un om intre doua varste, caruia ii spunea simplu „Insotitorul”, imbracat intr-un costum britanic colonial, isi consulta o mica agenda cu coperti din piele maro.
– Sa ne grabim, spuse intr-o engleza curata, fara strop de accent regional sau
altcumva. Avea vocea unui prezentator BBC. Nu trebuie sa intarziem!
Copilul isi trase rucsacul in spate si amandoi se suira intr-un autobuz incarcat de bastinasi amerindieni si descendenti ai conchistadorilor sau amestecuri. Iar acestia erau si mai incarcati cu sarsanale imense in care isi ducea nimicuri sau hrana pentru acasa. Drumul serpuia pe coastele Anzilor iar cand padurea se termina, panorama taie rasuflarea copilului si geamul de care statea lipit nu se mai aburi.
Culmea muntelui pe care ii lasase masina ii oferea un vis.
(Mama!)
Vai imense si coline pline de padure cuprindeau intreg orizontul, in dreapta cugeta etern o pereche de munti care patrundeau dincolo de o pereche de nori albi, iar dintre ei, se nastea maiestuoasa si demna o cascada asa cum vazuse in niste poze cu explorari. Apa navalea dintre doua creste si cadea in neant vreme de vreo cateva sute de metri ca, mai apoi sa se involbureze si sa isi deseneze abrupt un drum printr-o vale, neignorand pietrele sau tarand busteni spre necunoscut. Padurea se intindeau pana departe spre o pacla care parea sa ascunda alte si alte piesaje la fel de ametitoare. Deasupra tuturor, cerul din albastru pur pe care il vause si din avion se distingea printre formatiunile nervoase de nori care se alergau intre ele. Vantul adia usor si un cateva pasati multicolore trecura printre ei doi. Baiatul glasui incet:
– As vrea raman aici pentru totdeauna. Sa admir tot raiul asta si sa il vizitez in fiecare zi.
– Te inteleg, dar intelege si tu ca nu se poate, ii sopti calm insotitorul.
Baiatul se resemna cateva momente, dar cand ridica ochii din pamant peisajul ii taie din nou rasuflarea si ii facu mintea sa zboare departe. Putea jura ca simte istoria plina de maretie a tuturor imperiilor andine, de aici si de dincolo de pacla, cu momentele lor de glorie si anii de dezonoare din timpul cuceririlor de catre albi. Citise zeci de nopti despre povesti din zonele acelea,incat in varii momente i se parea ca este un locuitor vechi, venit sa viziteze locuri din care plecase demult.
(Eliza!)
Vantul se inteti putin pe culme. De undeva, cativa nori gri purtatori de ploaie isi facurta aparitia pe nevazute. Copilul isi stranse bluza pe el. De dupa o movila iesi un mic grup de patru-cinci bastinasi care duceau in spate hrana pentru un sat aflat probabil in apropiere. Cei doi ii salutara, iar bastinasi le intoarsera cumva salutul. Indienii se oprira, se uitara atent si preocupati la baiat, gesticuland destul de nervos. Copilul ii privea preocupat. Atmosfera devenise deodata ciudata, dar nu apasatoare. Ci doar ciudata.
Un bastinas se apropie si vorbi intr-o engleza poticnita:
– Zeul alb al tau nu te vrea aici. Dar noi nu avem nimic impotriva ta aici.
Baiatul se intoarse cu privirea spre insotitor. Acesta ii privea usor iritat pe bastinasi.
– Niste batrani vrajitori care mai mult ca sigur cersesc ceva pentru satul lor, incercand premonitii si profetii pentru turisti.
Intelegandu-l parca pe insotitor, un bastinas se apropie de copil si ii spuse, aplecat spre el. Copilul ii simtea mirosul din gura, care ii aducea aminte de…fan. gandul asta il mira.
– Zeul alb al tau nu te vrea aici. Zeul tau nevazut te asteapta spre el. Noi vedem si stim. Mereu vine cineva ca tine aici pentru ceea ce vede. Depinde de tine sa pleci linistit. Noi vrem doar sa iti spunem ca tu alegi. Tu alegi mereu. La oric rascruce.
Copilul recepta puternic vorbele indianului, mai mult decatar fi vrut insotitorul care il trase deoparte:
– Nu il asculta. Vorbeste fara noima din cauza ierburilor.
Un gand d edincolo de vai si munti, de dincolo de pacla il amorti pe baiat. Nu avea aer, simtea ca lesina, dar gasi resurse sa nu cada. Un gand ca un vis in care isi vedea mama pe un culoar spre o sala, un miros amarui (visa un miros?!), frig, foart frig, simtea picioarele inghetate iar el…el…unde era el?!
– Unde sunt?
(Spune ceva! )
– Esti pe o culme, in Anzi, pustiule…au plecat si bastinasii…ti s-a facut rau…
iar vorbele insotitorului se pierdura din nou…trebuie sa ne continuam calatoria, pustiule…nu renunt acum….Eliza! Uit-o…Eliza, sunt aici!….nu te aude…esti departe de ea…Mama!…Nu….Vreau sa zbor, vreau sa trec dincolo, vreau sa ajung….glasurile lor se contopira pana cand se asternu o liniste cu miros de fan, iar insotitorul disparu ca un fum, pentru ca fum erau toate gandurile si baiatul isi ridica aripile si zbura spre pacla din zare. Cu ochii inchisi.

Un sunet inalt si strident care se auzea constant. Un miros amarui. Cateva intepaturi in brate. Simtea pieptul cum inspira si traieste odata cu el. Simtea o caldura in jurul mainii. Incerca sa deschida ochii. Dar nu putu. Cumva, realiza pentru o fractiune de secunda ce se intamplase, unde il dusese rascurcea de drumuri si cui ii datora caldura mainii. Capul ii cazu usor intr-o parte.
Adormi cu ea in gand si visa cum aripile il poarta departe, dincolo de pacla, peste oceane si mari, peste atoluri si munti, peste autostrazi si plaje, peste randuri si soapte, peste stepe si orase, peste lumea toata. Inapoi la ea.

30. March 2008 by alexpopescu80
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *