Mesajul dansatorului de step

lucrul, senzatia, fenomenul care lipseste acestui peisaj care imi apare dimineata si dispare la o ora din noaptea asta, este arcul voltaic. si cum sa iti spun ca as vrea sa ti-l descriu?
“mi l-ar desena curcubeul care se creeaza intre doi nori?”…alung dintre litere secventa stereotipa, invinsa din orice minte incapabila sa treaca dincolo de imaginile unui trandafir suspendat pe un semineu.
nu esti tu, pentru ca tu nu privesti asa spre mine. tu, stapana incaltarilor de pe culoar care sa le incante zilele celor de pe acelasi culoar si care imi apartin, nu ma poti privi asa. pentru ca tu trebuie sa-mi fi asemenea, desi ma completezi.
privesc singur spectacolul unui dansator de step imbracat ca in anii ’30 cum isi desfasoara numarul in fatza mea, zambindu-mi ca pentru o audienta imensa.
si isi continua spectacolul fericit. imi trag un scaun pe care il incalec, absorbit de magia acestui moment. atat de simplu. sunetul pantofilor lui de step parca imi sfredelesc urechile, totusi nu ma deranjeaza ci ma propun acelor clipe. sunetele pocnesc prin colturile incaperii, se resfrang de dusumea, de cortina din spate lui, dar dansatorul de step imi zambeste ca unei audiente infinite. as musca din spatar, dar poate il va opri gestul meu infantil. gest care poate fi o regresie in copilaria in care credeam ca Fat-Frumos lupta pentru Ileana Cosanzeana, ei stiindu-se meniti unul pentru altul.
si dansatorul de step isi duce numarul mai departe. Privesc in jur si sunt singur, pentru ca altfel, as pierde magia tuturor clipelor care se asaza acum printre neuroni. deodata, fara sa ma anunte vreun zambet cu subinteles al lui, sunetul se disipeaza, desi miscarile ii sunt aceleasi si ritmul sustinut; dar notele pantofilor lui se opresc intr-un final mai putin grandios si el danseaza mut. nu aud nimic, poate o toba joasa care imi pulseaza in urechi si sangele cum se izbeste de vene, cautand cel mai scurt traseu al izbavirii, spre inima. ca sa plece din nou spre minte, sustinuta acum in mainile mele. maini atat de groase, atat de noduroase, maini de Atlas, maini de entitate care ar duce povara intregii lumi pentru un scop. as fi un Atlas care ar lupta cu lumea intreaga pentru ideea care te-ar intruchipa. poate mai putin vanitos, as fi in stare sa iti cucersc o lume. sau lumile. vrei lumea? da-mi ragazul necesar.

iar cand ma voi intoarce, sa dormim pe-o parte si sa te tin in brate, iar palma sa isi gaseasca somnul sub obrazul tau. care sa vrea ca noul lui baldachin sa nu dispara vreodata de-acolo. si sa isi duca povestea pana in vremurile in care universul va redeveni forma de punct.

si daca nu ti-as desena vreodata pe cer arcul acela voltaic, as vrea sa stiu ca dansatorul de step danseaza si ii visezi intr-o noapte numarul, zambind.
este trimis de mine, solie stranie pentru cuvintele care iti vor spune ca vreau sa fii zborul nedefinit din soapte, fosnete si mangaieri pe care nu l-am avut sau il vom avea, dar care exista mereu. intre noi. oriunde si oricum am fi.

03. February 2008 by alexpopescu80
Categories: eseu | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *