Robin

– Zi-mi daca te-ai culcat cu ea! Am dreptul sa stiu! Trebuie sa stiu! Vreau sa stiu! Nu pot sa cred ce aflu de la prietenele mele!
– Calmeaza-te!! Iar esti intr-o criza de isterie?! Cred ca iti cam place sa fii asa! Poate intr-o zi ma satur si plec!
– Pai, pleaca de-acum idiotule!
– Pe cine faci tu idiot?!
– Pe tine, pe tine, ma, ala care mi-a distrus viata!
– Dar de unde stii?
– Nu conteaza de unde, conteaza ca s-a intamplat!
– Nu s-a intamplat nimic, era doar o cina de….
Ea tinea perna in mana dreapta ca pe o arma cu care l-ar fi doborat daca in log de fulgi ar fi fost plumb. Trasaturile ii accentuau starea de nervozitate. El o privea ridicand din umeri, intr-o stare de nedumirare amestecata cu un calm enervant pentru orice femeie care ii spune barbatului ca stie ca o inseala. Nu schita niciun gest, in timp ce ea strangea perna si inclesta maxilarul. Trasaturile fețelor celor doi erau complementare, razboi si pace.

Imaginea este inghetata, dar creionul creatorului continua sa dea ultimele retusuri peste acea secunda din viata lor. Creionul isi facea simtita pe foaie, zgomotul acela era unicul semn de viata prezent in camera creatiei, linii se nasteau, alte trasaturi mureau sau erau modificate. Creatorul isi studia atent “opera” si nu incerca nimic altceva decat sa exprime ceea ce simtea in legatura cu cei doi. umbre si spatii cu un gri deschis, multe linii, aglomerate peste alte linii trase gros si apasat, trupuri incovoiate si drepte, iar creionul dansa fara sa simta durere.

Vocea venea de pe pamant: “Robin, vino la masa! Se raceste supa!”

Universul celor doi ramase inghetat (oare pentru cat timp?), o mana aseza creionul pe masuta, cealalta aseza creatia pe pat si amandoua incepura sa puna in miscare mecanismul. Baiatul incepu sa isi miste mainile in sus si in jos, scaunul se puse in miscare. Se opri in fata usii. Privea atent zona din dreptul broastei care era tocita de cate ori o impinsese in drumul spre casa din micul sau univers. O lume cu o iesire spre alta lume, o lume cu o fereastra spre aceeasi lume. Lume care nu va fi a lui niciodata. Lume pe care nu o va putea trai. Pentru ca nu a trait-o vreodata. Universul lui material se intindea pe suprafata acelei camere. Se intoarse dupa masa in camera ornata cu desenele lui. Desene in creion. In zilele cu ploaie, precum aceea, dupa ce tinea deschis geamul vreo doua-trei ore, simtea cum mirosul de grafit ii ocupa intregul volum al camerei, cum ii patrundea in tot universul, in minte. Si atunci, era unul din momentele in care apuca un creion mai apropiat, smulgea o hartie din vraful de coli si incepea sa imprastie, linii, dungi, fonduri. O viata se nastea, apoi alta. Cele doua vieti intrau in contact, cele doua vieti incepeau sa comunice, gesturile se inmulteau, totul devenea agitat, creionul alerga nebun pe hartie, mentinandu-si insa viu varful, decizand liniile, pastrand vie atmosfera. Dupa ce termina fiecare desen, avea febra. Nu ameteala, ci doar febra si o usoara stare de oboseala. Incerca sa se ascunda de maica-sa, pentru ca dupa primele dati incepuse sa il trateze cu toate acele siropuri extrem de dulci si pastile albe si acre. Aparte de obisnuitele pastile pentru efort, pentru inima, pentru picioare, pentru orice cu care parca se nascuse in mana. Avea nopti in care plangea gandidu-se la diverse amintiri virtuale pornite din televizor. Sau de la radio. Imagini cu insule aproape de polul nord, insule la care nu ajungea civilizatia, insule in care isi gasisera sfarsitul corabii de vikingi ratacite in ceata unui ocean batran si imbufnat. Ocean care purtase pe Columb spre Pamantul Fagaduintei, ocean care devora schelete de corabii antice si carcase de submarine nemtesti. Ocean pe care voia sa il roage odata sa il poarte si pe el, dar fara scaun, spre insulele pierdute de timp. Gandind din ce in ce mai departe, adormi.

– Cand timp vrei sa te mai furisezi afara? vin-o si infrunta-ma ca un barbat! Sau poatenu esti…asa ca nu ai avea cum!
– Taci, tampito!
– Pe cine faci tu tampita, a? Poate e maica-ta aia. Care nu a stiu sa te educe.
– Ai grija cum vorbesti….
– Adica? sa am grija sau ce?
– Sau o sa vezi tu….
– Ce sa vad, nenorocitule? Ce sa vad? Ca sunt aproape sa dau nastere lui fi-tu si tu vrei sa dispari din casa? Asta vad! Sa ma lasi singura cu un copil pe care si tu l-ai vrut.
– Nu l-am vrut!
– Ah! Da…..multumesc…uite acum sunt lamurita. Stiam eu. Mi l-ai facut doar sa ma santajezi ca sa ma tii aproape. Iar acum cand maica-ta ti-a gasit “sotia perfecta, mama”, e gata cu mine, nu?! Bastardule!
O clipa in viata. O clipa cand totul se intuneca. Un colt negru al tabloului care a privit mereu scena de undeva de sus. O secunda cand creierul ia decizia fara sa isi foloeasca toata capacitatea, ci doar acea camara a raului, a animalului, a lipsei ratiunii. O fractiune de secunda cand mii de sinapse razpandesc vestea in organism. O parte a corpului primeste ordinul si se executa. Mana apuca o vaza si o arunca spre ochii ei. spre ochii lor. Ochi care nu mai au timp sa fie ingroziti, ci doar suprinsi. Ochi care privesc plini de viata. Dar nu pentru mult timp, fara sa stie in acele nanoclipe si sperand contrariul. O alta pereche de ochi (a treia) care privea din alta lume, o prezenta nestiuta, o prezenta care dorea sa traiasca, o prezenta trista.

In dimineata aceea facu mai multe exercitii fizice decat facea in mod normal, pentru a isi sterge din minte febra de mai devreme. Maica-sa il supraveghe atent si din cand in cand ii spunea sa o lase mai moale. Dar ca sa ajunga in insulele din nord trebuia sa aiba o conditie fizica impecabila. Uita de acel handicap. Stai! NU! Nu era un handicap!! Blestemat fie acel cuvant! Si cel care la- gandit sau pronunta! Era doar o caracteristica a lui, o insusire pe care i-o daduse puterea suprema, oricare ar fi fost. si care oricum nu il ajuta foarte mult. Maica-sa il invatase sa se roage la un zeu care nu era al lui, pe care nu il simtea. Nu voia sa ii fie impus. Entitatea lui suprema erau desenele. si, da. Insulele din nord….dincolo de ceata…dincolo de lume….unde pana si vikingii si-au gasit sfarsitul…
Masinaria in care isi lucra muschii aproape ca ar fi vrut sa scape de corvoada acelei dimineti.
– Robin, gata. Nu te inteleg ce-ti veni. Hai, sa mergem sa faci dus si sa te odihnesti. Dupa-masa mergem prin parc.
Da, parcul. Locul maximelor frustrari, locul planetei de sentimente de tristete, locul pe care il ura. Locul pe care il iubea pentru aerul apate, locul pe care il iubea pentru cantecul pasarilor, locul in care auzea tonalitati de voci feminine. Acele tonalitati izvorate din rasete care parca se prelingeau precum proaspatul izvor peste pietre. Putea sa jure ca uneori auzea pasii ingerilor asupra urechilor lui. Era convins ca ingerul lui este pe undeva pe aproape. Pentru ca stia ca avea un gardian, ceva care exista in lumea aia pentru el. Nu putea explica foarte bine de unde acest sentiment, dar era sigur de el. Dar dupa cateva zeci de minute devis si exaltare a sufletului, ateriza pe planeta de tristete. Si cadea in lumea lui inchisa. Inchidea fereastra si incepea sa planga. Atunci, maica-sa il impingea inapoi spre casa. Nu de putine ori se zbatea sa mearga singur, iar ea trebuia sa dea dovada de efort sustinut pentru a il ajunge.
In seara aia creionul nu voia sa danseze ca altadata ci o lua nebuneste intre diferite puncte imaginare ale paginii albe care se murdarea mai repede ca niciodata. Robin incepuse sa transpir si o durere ciudata de cap ii acapara forta fizica de a lucra. Se opri pentru moment. Respira adanc. “Mama”. Gandul asta il sperie putin pentru ca veni deodata. O striga. chipul ei apru in cateva secunde in dreptul usii.
– Ce s-a intamplat, Robin?
– Nimic. Sa stii ca te iubesc mult de tot, mama.
– Si eu te iubesc. Ce faci? Desenezi? Hai, culca-te, te rog. Continua maine. Ok? Noapte buna!
– Noapte buna!
Era mereu acolo pentru el. Poate ea era ingerul lui pazitor. Poate ea era Dumnezeul lui transformat intr-o fiinta din carne, materiala. Sau poate era doar mama. Doar mama lui. care il iubea enorm. Orice farama de dragoste din ea se resfrangea asupra lui. Ochii ei nu puteau privi alt barbat, decat pe el, pe Robin. o speriau uneori temele din desenele lui, dar i le accepta ca fiind unica lui scapare, unicul lui mod de a isi elibera mintea din mica inchisoare pe care o traia. Se gandea ca odata sa ii organizeze o mica expozitie acasa la ei sau sa inchirieze un mic apartament in centrul orasului in care sa isi invite din colegii de munca, rude sau prieteni si sa ii faca o mica supriza lui Robin. Toata actiunea avea sa coste ceva, dar voia neaparat sa ii faca un cadou special la implinirea varstei de 20 de ani.
Robin continua sa deseneze cu un creion care o luase razna din ce in ce mai mult. Nu il mai putea opri. Nici nu inceca, pentru ca simtea o placere stranie si macabra in acelasi timp in a infatisa noul tablou.
O strada slab luminata, cateva masini parcate, cladiri de 5 etaje din caramida. O femeie isi parca Opel-ul aproape de coltul strazii cu bulevardul. Imbracata la costum, obosita, portretul nu ii este greu de ghicit. Inchide masina si isi cauta cheile in geanta facand cativa pasi spre interiorul strazii. Injura inca o data municiplaitatea pentru lipsa luminei urbane si fixa cheia in usa de la intrarea in bloc.
Creionul il desena in costum, parul tuns extrem de scurt, purtand manusi si tinand un fel de cablu in mana dreapta. Robin se orienta asupra feței pe care desena privirea alcatuita din ingrediente ale nebuniei, frustrarii, geloziei, furiei. Gura era practic imobila, niciun zambet, nicio miscare. Parca era o figura de ceara, o masca din teatrul elinic. Proaspat barbierit.

Robin a fost gasit dormind de catre mama lui, desi trecuse de vreo ora timpul micului dejun la care baiatul nu intarzia aproape niciodata. Incerca sa il trezeasca. O drama. Un urlet care strabatu acel cartier. O sirena. O ambulanta. Lacrimi, un ocean de lacrimi. Si o nesfarsita durere. Cuvinte reci si seci, precum stop cardiorespirator. Oricum nu avea sa traiasca mult, doamna. Inima ii era slabita din cauza bolii. Si o si mai nesfarsita durere. Ar fi vrut sa moara atunci langa corpul lui inert. Zambea. S-a intamplat deodata, s-a intamplat cand totul mergea spre o viata linistita si impacata cu Robin, asa cum era el. Lumina ochilor ei disparuse pentru totdeauna.

La patru luni si ceva dupa aceea, cand toamna colora orasul in ruginiu, iar soarele isi arata ultimele puteri, un afis postat la intrarea in cea mai mare galerie de arta a orasului purta un nume ciudat, dar care atragea zeci de vizitatori: “Umbre si clipe”. Nu i se facuse multa reclama cu exceptia a doua-trei emisiuni, suficiente prin modul lor comercial de a vinde asa ceva: tablourile unui copil handicapat care murise in somn. Asa cva avindea extrem de bine, producea lacrimi in fotolii si ratinguri sigure.

Ea statea intr-un colt, cu aceeasi privire inspre nicaieri, asa cum o gasisera cele cateva rude la spital, langa trupul lui. ele o ajutasera cu bani sa puna pe picioare expozitia. Ea nu se impotrivi. Gandul “Robin, uite, am un cadou” o facu sa lesine. O facu sa nu doarma nopti si sa cada in abisul unei depresii pe care niciun medicamnt cunoscut nu o putea slabi.

Privea in gol cum cativa politisti fotografiau tablourile surprinsi, neputandu-se stapani in a exclama: “incredibil, este reconstituirea….”. Forfota in jurul lor se accentua, aparura televiziuni, lumea se imbulzea, benzi de oprire a accesului publicului, zgomote, multe lumini colorate. In timp ce mama isi cauta cu ochii umezi baiatul, undeva.
Undeva peste un ocean al tristetii, dincolo de ceață, de unde nimeni nu se intorsese sa povesteasca.

11. November 2007 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *