Poveste dintr-un han

Luminile hanului marturiseau o seara obisnuita. Burgul primise linistit ceata care venise pe calmul rau care nu inundase vreodata pe nimeni si nimic. Cativa cai stateau popriti aproape de intrare asteptand ceva. Poate stapanii lor sau poate trecerea timpului. Nici ei nu stiau exact.
O forfota obisnuita a acelui loc se auzi cand am deschis usa hanului si am intrat.
Cei cativa clienti ai acelui loc m-au privit ca pe un alt calator mai mult sau mai putin misterios, cu mai multe sau mai putine povesti. Si daca ar fi vazut si insemnele casei nobiliare pentru care luptasem pana in urma cu cateva zile fie m-ar fi iscodit sa le povestesc intamplari din razboi, fie m-ar fi linsat chiar acolo. Asa ca m-am indreptat linistit spre o masa dintr-un colt nu foarte intunecat si am cerut o cana mar de fiertura de ovaz. Mi-am intins oasele, incercand sa ajut sarmanele sa se dezmorteasca dupa un drum pe care nu am crezut sa il termin vreodata. Un drum pe care nu il voi povesti aici, ci, cu bunaovinta domniilor voastre, voi rapi alte secunde ale universului de a il asterne pe hartie.
Am primit binefacatoare fiertura cu gust de nimic si printre primele sorbituri amaruncat un ochi catre vecinii de la mesele apropiate: cativa negustori implicati in discutii comerciale, un felcer obosit privit de o stacana de vin si inca un oaspete al hanului care se gasea cumva la o masa in fata mea. “Joaca rolul misteriousului”. Gandul mi-a raspuns cand m-am intrebat care era rostul glugii trase pana deasupra privirii, desi inauntru era destul de cald. “Poate e racit”. Da. Putea fi o explicatie.
Incet, incet, cu ajutorul fierturii si al temperaturii crescande din incapere, am inceput sa motai. Mi-am tras sabia mai aproape de picior si m-am lasat prada acelei stari de somnolenta. Imi simteam mainile grele, corpul din cel mai greu aliaj. Asa ca am renuntat sa ma mai joc cu recipientul fierturii, am pus capul in piept si m-am decis sa atipesc. Mai incolo, imi voi lua si o camera…dar…acum…
Frigul m-a facut sa imi trag pelerina mai mult pe mine. Dintrodata? Am privit spre usa care era deschisa si un genovez destul de bine facut privea inauntru. “Ai putea inchide totusi usa, genovezule. Al naibii frig se inteteste”, gandeam eu in timp ce alti oaspeti nu pareau foarte deranjati de temperatura din han. Genovezul pasi usor printre mese, iar eu mi-am reluat atipeala de mai devreme. Pana cand un zgomot de scaun frecat de podea m-a facut sa deschid nervos si adormit, pe jumatatea sprancenele. Si de tot, atunci cand l-am observat pe genovez asezat in fata mea, la aceeasi masa cu mine.
– Desigur, este liber. I-am spus intr-o toscana pe care o invatasem in cei patru ani petrecuti la Firenze. Sper ca nu va deranjeaza toscana mea, seniorule sau slujitorule de Grimaldi.
– Va prea multumesc. Nu, nu ma deranjeaza, imi raspunse intr-o toscana la fel de aproximativa. Nu va intreb de unde ati stiut ca fac parte din familia Grimaldi pentru ca doar noi purtam astfel de pelerine si blazonul nu este foarte ascuns.
– Dar carui prilej datorez aceasta vizita? Tonul meu era putin spus ironic si nu avea cum fi altfel. Eram nervos pentru ca mi-era frig, pentru ca ma trezise din toropeala si pentru ca era genovez.
– Dar sper ca nu va deranjeaza pe dumneavoastra prezenta mea aici…
– Acum… ar trebui sa incalc reguli de minim bun simt ca sa va dau la o parte de la masa asta. Sunteti la fel de obosit ca si mine, seniore…?
– Nu, nu sunt seniore, sunt un simplu apropiat al familiei.
– Si nu aveti un nume?
– Ba da, Michele.
M-am prezentat si am apucat sa il observ mai bine. Avea trasaturile unui om care a manuit destul de mult spada, dar o parte din ridurile din colturilor ochilor parca imi spuneau ca era si destul de erudit. M-am acoperit mai bine si am incercat sa imi dezmortesc mainile care imi erau reci de la scaderea temeperaturii. Am decis de comun acord sa nu ne mai gratulam cu politeturi gratuite. Nu era locul si nici spiritul pentru asa ceva.
– Stiu ca ti-a fost lung drumul si crede-ma, mai ai mult de mers.
L-am privit atent. Ce naiba spusese? Stiu ca parea ca vin de peste 3 mari si 4 tari, dar absurditatea cu lungul drum ce avea sa vina nu o puteam inghiti.
– Si de unde ai putea tu sa stii, genovezule?
– Semnele din si de pe fiecare spun totul. Nu trebuie decat sa ai o clipa de atentie si ii poti cunoaste.
– Doar o clipa?
– O clipa nu inseamna o secunda. Inseamna mai mult decat atat. Inseamna ani, inseamna gesturi, inseamna fapte, inseamna marturii insumate.
– Desigur, dar de unde poti sti tu cat mai am eu de mers? Si nu am putut opri zambetul.
– Scrie pe tine. Scrie in tine, calatorule. Dar in tine scrie ca tu poti decide cat mai mergi.
Da. Avea poate dreptate. Nu stiam cat mai trebuia sa merg. Fugeam de tinuturile in care in urma cu cateva saptamani ma afundasem in lupte fara invingatori.
– Si tot de tine, calatorule, tine sa nu mai ajungi sa lupti in asemenea teritorii…
– E chiar culmea asta! De unde stie un genovez unde am luptat eu?! Poate ai fost spionul lor sau nu stiu….poate nici nu esti genovez. Vorbele mi se ingramadeau intre buze si abia le puteam stapani. Eram nervos. Eram nervos pentru ca nu voiam sa imi aduc aminte de clipele alea. Pentru ca nu voiam sa stiu ca noi pierdusem acea batalie.
– Hainele inseala deseori, prietenul meu calator. Ai avut dreptate sa nu crezi in sigla familiei grimaldi. Asta nu inseamna ca nu sunt apropiat de ei. Dar in tinuturile astea mi-e mult mai usor sa ma plimb imbracat asa datorita tratatelor dintre Genoa si stapanii acestor pamanturi.
– Si atunci… cine esti?
– Nu pot sa iti spun numele meu. Dar iti pot spune ca iti sunt mai apropiat tie decat am fost vreodata pentru Grimaldi.
– Adica? Nu cred sa te fi cunoscut pana acum.
– Nici nu aveai cum. Nu ar fi trebuit, nu ar fi fost momentul, asa cum e acum.
– Ce moment e acum? E un moment in care sunt rupt de oboseala si nu imi pasa de ghicitori ale unui genovez care nu egenovez si care este mai apropiat de mine decat as crede eu. Si deja am obosit, gandind tot firul asta logic.
Nu imi puteam opri tremuratul provocat de frig si oboseala.
Genovezul sau ce era el ma privea insistent si privirea aia parca imi dadea si mai multi fiori.
“Ptiu, drace! Sa nu fie si asta vreun necurat. Ca nespala tnu pare a fi”. Si gluma asta ma mai destinse putin.
– Nu, nu sunt nespalat. Si zambi si el.
zambetul se opri din existenta lui, privirea imi amorti. Nu puteam apuca sabia, nu ma mai puteam adaposti in pelerina. Ce era cu toata teama aia care crestea in mine?
– Nu iti fie teama.
Ok. Daca nu incetezi acum sa imi citesti gandurile sau cine stie ce truc faci, urlu si spun ca esti vreun vrajitor.
– Nu este nevoie de asta… cand o sa afli cine sunt si de ce ne aflam noi doi aici.
Pana atunci, vecinul cu pelerina trasa pana deasupra ochilor nu parea sa ne acorde atentie. Dar, deodata, isi misca usor corpul spre directia mea.
– Si cine esti? Ce fel de vrajitor sau mag?

(ochii ei)

– Nu sunt nici una, nici alta. Sunt ceva ce nu poate exista mereu, ceva ce nu poate aparea oricand, ceva ce nu poate trai printre oameni.
– Papa?
– Buna gluma. Pe-aproape… Sunt unul din subiectii cartilor lui. Vin din locul ala pomenit mai devreme de tine.
Ce loc pomenisem? Nu luptase cu mine, nu venise cu mine pe drum, totusi imi era apropiat, dupa cum spunea. Dar in ultimele zile, nu imi fusese aproape decat purgatoriul sau iadul…
– Asa e. Ai intuit bine.
Incercam sa imi ascund gandurile cat mai adanc in suflet, cat mai adanc in minte, undeva sa nu ajunga. Poate reuseam sau poate nu. Incercam, oricum. Ce cauta acolo, ce rol avea el? Cum de mi se intampla tocmai mie asa ceva? Stiam ca nu ma minte. Simteam prezenta lui puternica si stranie. Nu ma opream in intrebarile unui taran speriat de fulgere si eclipse. Totusi, nu imi puteam explica nimic. Nu intelegeam rostul prezentei diavolului acolo, la masa cu mine. Ma simteam onorat intr-un fel. Desi…ii cunoscusem puterea
in ultimul timp. Eram convins ca ma voia cu el. Si gandul asta parca iesise cu voce tare. Dar in acelasi timp nu putusem sa nu observ pentru o fractiune de secunda, o secunda ca niciuna, o secunda plina de lumina?

(ochii ei)

– Da. Am nevoie de tine. Am nevoie de astfel de indivizi care sa asimileze o astfel de minte ca a ta. Si astfel de simturi.
– Pentru ce?
– Daca ai fi gandit ceva mai mult, ti-ai fi raspuns ca pentru lupta eterna pe care o ducem de cand…
– De cand ati cazut…
– Da. Poti spune si asa… Intr-un fel… pentru ca doream sa aducem ceva nou.
– Ma faci sa rad cu pofta… de ce nu ati incercat sa gasiti o metoda mai..nu stiu…democratica?
– Esti hazliu… nu intelegi nimic. Nu ai habar de facerea lumii si filosofia ei…
– Si cum ar trebui sa am habar? Ai deschis discutia si eu am continuat-o. Daca ma tot apreciezi, ai putea sa ma asculti.
Si i-am zambit. Am simtit acolo, jos, adanc in sufletul meu ceva, ca un fulg mic de lumina. Ca o raza minuscula de lumina care a rasarit pentru o clipa. Infruntasem diavolul.
Dar acea clipa muri imediat. Parca nici nu existase.
– Crezi? Crezi in ceva?
– Cred in Dumnezeu, genovezule.
– Nu crezi in el. Iti este teama de el, asa cum iti este teama si de mine. Asa cum te rogi de frica la el, tot asa imi invoci si mie numele fara sa iti dai seama. Am nevoie de tine.
Nu, nu sunt singur acum. La masa sunt insa doar eu. Stau fata in fata cu mine insumi. Ma privesc uimit. Aici am ajuns. Asta sunt si atat pot. Mai mult, nu am cum sa realizez. Am scapat din batalia din Valea Umbrelor si acum ma privesc. O oglinda mai reala nu puteam sa am. Sa ma vad pe mine la aceeasi masa cu mine. Sunt atat de slab? Pune-ti masca. Poart-o cu umilinta. Acopera-ti fata. Asa… Nu indrazni sa privesti in sus, ci doar in jos pentru ca nu meriti mai mult. Lasa-ma…lasa-ma… lasa-ma sa cad. Nu merit mai mult. Ma priveam cum urlam din spatele mastii, ma priveam trist stiind ca port o masca. Eram in acelasi loc, in acelasi timp, dublu. Si o singura fiinta.
Si o alta fiinta care ma privea. “Priveste-te in tine”. Am auzit o voce. Am simtit o pereche de ochi cum ma scormoneste, cum ma cauta in interiorul meu. Am ridicat o fractiune de secunda privirea si i-am zarit ochii. Ochii ei. Un chip de inger. Si am cazut din nou. Privindu-ma din doua parti, neintelegand ce trebuie sa aleg. Lasa-ma..lasa-ma sa cad. “Nu. Pentru ca si eu am nevoie de tine.”
Nu merit nimic mai mult. Lasa-ma.
“Astupa-ti urechile, asculta-ti lumina din adancul sufletului, inspira secundele astea si praful care cade de pe grinda si uita-te la mine”.
Un inger ma privea. In locul unde statea strainul cu gluga trasa pana deasupra ochilor, acum statea un inger. Unul din cei doi eu, incepuse sa dispara. Disparea incet, disparea sigur si nu puteam sa il prind. Un nor care intra in masa. Si ingerul ma privea cu cea mai blanda privire. Ingerul care ma astepta sa plutesc pe un alt nor, ingerul care imi soptea in ureche sa iubesc, care ma astepta cu bratele deschise. Era cel mai frumos chip de lume.

(ochii ei)

As fi vrut sa raman in secundele alea. “Gata, haide cu mine”. Hanul parca disparuse. Este ea, stiam ca totul se intampla la momentul potrivit in viata. Ingerul meu venise sa ma salveze atunci cand diavolul ma pusese la incercare. Ea nu ma pusese la incercare. Si avea cel mai frumos chip din lume si o privire care ma facea sa nu imi dores caltceva in viata, decat sa traiesc cu ea. Atata caldura imi oferea, cat as fi putut topi ghetarii din Alpi. Si toata viata i-as fi oferit-o pe un platou de argint.
Atat de simplu. Atat de simplu era totul in acel moment. Atat de simpla era iubirea. Ea nu ma punea la incercare.
Priveam cum norul din mine disparea in masa. Iar ea ma astepta sa o iau de mana ca sa fim un singur tot la un moment dat. Am privit in mine, am privit atat de adanc cum nu privisem niciodata. Nici in batalia din Valea Umbrelor, nici in momentele cand descopeream tainele Pamantului la Universitatea din Salamanca. Am privit cateva momente. Si am fost sigur ca iau decizia care trebuie.

Un urlet groaznic care am crezut ca ma va ingropa atunci in podeaua hanului s-a pornit dinspre privirea angelica. Aceasta se transforma incet intr-un chip hidos, sfasaiat, cu venele pulsand un sange negru. Privirea era rece si goala, ochii gri, fara pupile. tremuram de frica. Da, tremuram de frica. Acum cateva momente era un inger, acum, cea mai groaznica fiinta posibila.

Simteam cum picatura de caldura de mai devreme creste in mine.
Am spus o rugaciune. Poate singura sincera cu in totalitate din viata mea.
Am inchis ochii. Ochii ei, ochii lui Tess, de departe, ma priveau iubindu-ma, printre lacrimi.
Am deschis pleoapele si am decapitat hada din fata mea.
Totul, aproape instantaneu, incat as fi jurat ca sabia luase foc cand a iesit din teaca. Norul-eu care disparuse in masa s-a intors la locul lui. Era genovezul care imi vorbea in aceeasi limba stalcita din clipa in care imi vorbise pentru prima data.
– Da, ai inteles ca nu poti lua o decizie fara a aseza intr-un taler si in altul optiunile. Atunci cand nu ai ce alege, ti se poate dicta. Si El traieste in Liberul Arbitru al fiecaruia din noi. El traieste prin deciziile noastre bune si bine luate din fiecare zi, de cand ne trezim si pana murim.
Am inchis ochii pentru ca mi-era rusine. Crezusem ca infrunt diavolul….
– L-ai infruntat. Ii place sa isi ia forme divine. Pentru ca omul, in frica lui, nu pune la indoiala lumina venita atat de usor.
M-am asezat in scaun si am inchis ochii.

Restul, e orice poveste a unei revelatii. Ce a fost deosebit la a mea? Nu stiu. Poate descoperiti voi.

Ma mai intalnesc cu genovezul cand infloresc merii sau adorm viile, pentru ca probabil, ne-a fost dat sa ne vedem in anumite momente.
De fiecare data, ne privim si ne dam incredere unul altuia.
Prin alegerea facuta intr-un han, de langa raul care nu inundase pe nimeni si nimic vreodata.

26. November 2007 by alexpopescu80
Categories: nuvele | 2 comments

Comments (2)

Leave a Reply

Required fields are marked *