Ganduri pe langa Vltava

Sapte. Cercuri. Toate ale iadului. Sau cel putin asa se spune. Dante ar confirma. Nu le-ar fi vazut cineva. Doar cu ochi mintii, ai fanteziei, in poeme si picturi.

Cutreieram fiecare cerc atunci cand nu meritam mai mult. Ce optiuni avem? Mereu in noi.

In suflet.

Cauta.

Priveste.

Un cantec. O pasune alpina maritata cu cel mai albastru cer. Zborul unui vultur. Sunetele lui. Totul este un vis. Pasesti intr-o camera stapanita de tente de alb. Vantul trece pasnic printre ferestre si arunca perdelele in disperare. Incearca sa scape. Incearca sa spuna ceva.

Asculta.

E doar un cantec surd. Surd la tot ce se intampla in afara lui. Traieste. Paseste prin acea camera, parchetul spune ceva. Cuvinte fara sens.

Nu te pierde.

De tine, pe tine. Pentru cei care conteaza. Priveste in sus, in locul in care cerul saruta muntii.

Pasim cerc dupa cerc, pacat dupa pacat. Penitente indeplinindu-se, suflete pocaindu-se. Nu stiu. Auzi doar respiratia. Un iad mut. O padure de trupuri uscate. Trupuri lase. Au decis propria viata, iar acum pazesc eternitatea. Asculta. Asculta cum respiratia te grabeste sa paraesti acele locuri.

Inca un cerc. Atat de putine, totusi le perzi sirul. Un tarm. Un drum. Mult colb. A cui pasi marturisesc o fuga? Un eden care se intrezare. Cine esti? Si totusi, drumul spre iad e pavat cu intentii bune. Fete Morgana, intruchipari de rai. Un singur sens. Un iad terestru.

Atatea suflete. Prea multe. Prea multe. Auzi? Tu, Cel de Sus. Atatea pacate, atata slabiciune, atata moarte in suflete, atata dezamagire, atatea lacrimi transformate in chipuri invinse.

Un camp deschis. Cu cat alergi mai mult, usa se apropie. Un planetarium. Si mai e cineva acolo. Prezenta pe care nu o putem explica.

Uram. Iubim. Indiferenta. Pana unde zboara vulturul? O flota spre un taram neexplorat. Aproape revolta si totusi, un suflet la bord care spera. Va reusi.

Priveste.

Ingeri decazuti, transformati in inorogi albastri. Pazesc ceea ce cutreieram cand nu putem privi in sus. In ochii cuiva. In suflet. Al tau, al altuia. Inorogi tristi. Ura ar fi simpla. Ar omori cuvintele. Infinite, se nasc acum. S-au nascut. Se vor naste.

Caron si taramul durerii spre care pleaca mereu. Nu il privi. Nu il plati. Paseste inapoi. Paseste pe langa copacii uscati si eterni. Nu mai exista lacrimi. Doar mirosul de mare. Mirosul salin al lacrimilor uscate, depuse pe albia sufletului.

Un sfant si dragonul care piere mereu. Renaste mereu. Si iarasi piere.

Un sat de bordeie in stepa. Oameni fara vise, suflete care nu stiu cand s-au nascut. Incotro merg ei? Priviri spre pamant. Unica viata. Mereu dispare, fara urme in argila. Razboaie. Dictatori nebuni si harti cu stepe pline de bordeie.

Cantecul unei creaturi a marii. Nu mai sunt cercuri. E doar un parc dupa o ploaie. O usa. Alta.

Asculta cu sufletul.

Priveste.

Un zbor. Zgomot de aripi si pene mari albe care cad infinite din cer. Poate a mai cazut un inger. Sau poate s-a nascut.

Si daca totul este un vis, de ce nu vad dimineata?

20. November 2007 by Alex
Categories: eseu | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *