Acum

Peretii se apropie. Privesc impasibil, stiu ca ii voi opri, dar acum nu imi doresc asta. Acum vreau sa descifrez mesajele de pe ei, scrise in alte limbi, in alte timpuri, de alti oameni care am fost. Oameni care altadata facusera aceasta camera fortareata lor. Camera care se regaseste la fiecare din noi.
Peretii se apropie. Nu vreau sa cred au ars templul acelui mic trib necunoscut dintre doua culmi de Cordilieri. Ca le-au distrus universul, ca le-au incheiat istoria. Viata. Ultimul cantec al preotului, ultima magie a vraciului. O noua lume de ingroapa istoria. O noua lume, poate mai buna, poate mai putin buna. Zeii ii privesc pe cei vechi si pe cei noi, stapani ai pamanturilor lumii cum isi impart destinele, cum isi traseaza unii altora liniile anilor pe acele taramuri.
Peretii se apropie. Aproape ca le simt respiratia, ca ii simt cum imi soptesc ceva. As vrea sa ii aud. as vrea sa ii pot asculta. Nu ne simtim deloc bine impreuna, dar ne acceptam acest status-quo ciudat. Aproape ca pot sa ii ating. Ii simt reci, ii simt cum vor sa treaca prin mine, fara cea mai mica remuscare. Nu pot sa ii ignor, caci odata construiam… Ce construiam? Ratiunea imi spune sa uit, sufletul imi spune sa asez in un sertar, iar eu caut calea de mijloc, sa le impac pe amandoua. In definitiv, trebuie sa traiesc in bunastare cu amandoua. Nu le vreau parti ale unei dispute.
Peretii se apropie. Daca m-as stradui putin, as putea sa ii sarut. Dar nu o fac. Ma gandesc ca as putea fi blestemat sa ma iubeasca si sa ma tina acolo pentru vesnicie. Un fel de victima a creatiei. A noii ordini pe care o impun ei, a noii forme careia ii dau nastere.
Peretii se apropie. Incep sa disting semnele de pe ei. Unele imi par cunoscute, ma intriga faptul ca nu le pot citi pana la capat. Altele imi sunt necunoscute. Poate in semnele astea sta intreaga miscare a peretilor astora. Care ar vrea sa ma cuprinda intr-o cusca eterna. Simt ca imi bate inima mai repede. Din ce in ce mai repede . Undeva in mine, in locul pe care ei nu il vad, plang pentru toate acele amintiri izvorate din istoria noastra.
Peretii se apropie. Privesc la ei. Inchid ochii. Imi tin respiratia. O secunda, doua, trei, patru, zece…nu mai pot sa numar. Privesc in sus. Un disc mic de lumina care pluteste deasupra noastra, a tuturor. Dimineata de primavara. Simt aerul cald. Mirosul rece al peretilor se lupta sa ma tina acolo.
Peretii incearca sa ma opreasca. Nu reusesc. Privesc in sus si peretii ma pierd. Pentru totdeauna. Acum ii tin in palma si ii curat atent. Deschid sertarul biroului din lemn care miroase atat de aparte si ii pun acolo. Sunt un bulgare de amintiri; ceva la care tin.
Da. Cred.

13. November 2007 by Alex
Categories: eseu | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *