Zeul Alb

Acul scartaia usor pe suprafata neregulata a placii de vinil. acordurile Recviemului de Mozart ma cufundau in linistea acelor momente. afara se pornise din nou viscolul, valuri de zapada napadeau prin curtea casei din Austin, Texas. Era undeva spre anul 1960 si toate serviciile meteo anuntasera o iarna agresiva din punctul de vedere al precipitatiilor. si iata ca oamenii de la meteo nu se inselasera nici acum. m-am aruncat la loc in pat, adapostindu-ma sub asternut, unde am intalnit corpul ei care traia usor, probabil in vis. am inceput sa ii simt pielea sub varfurile degetelor si aprobabil ca fiecare moment din dimineata aceea era o parte din rai. afara, ninsoarea ninsoarea facea un armistitiu cu pamantul, iar fulgii cadeau incet si calmi. ca in urma cu 20 de ani, in alte locuri, pe un alt pamant.

Fulgii cadeau si mi se asezau pe nasul aproape inghetat. in urma cu 3 ore, fiecare cristal minuscul ma facea sa imi duc mana la nas. ma enerva toata aceasta miscare. pentru ca trebuia sa fiu atent, in post nimeni nu misca, trebuia sa imi fac datoria. dar acum, cu nasul inghetat nu mai simteam nimic si aveam impresia ca o sa raman asa pentru o eternitate, sa devin un om al zapezilor. era datoria mea sa pazesc rondul prin zapada al evreilor incartiruiti in baraca 3B a lagarului. nu-mi facea placere sa stau acolo ca idiotul si sa ma razboiesc cu fulgii de nea. nu-mi facea placere sa stau ssi sa provesc cum la fiecare 5 minute, mai cade cate un batran in zapada. cel mai mult ma enerva mirosul. mirosul de jeg, amestecat cu urina si sange. dadeau parca un miros de dinainte de moarte. ii uram. ii uram pentru ca puteau asa. la cei 22 de ani ai mei, a mirosi asa era sinonim cu imaginea celor mai imputiti viermi care colcaiau scorburile trucnhiurilor moarte din padure. padurea in care mergeam cu Franz sa cautam insecte pentru laboratorul scolii nr.4 din Munchen unde invatam. nu era nimic gresit la varsta de 10 ani, poate doar faptul ca Franz era suparat uneori pe mine pentru ca Maria se uita cu ochii ei mari si cafenii la mine. nu puteam sa nu zambesc. buzele se lungeau de la sine, nu imi dadeam seama atunci de ce. si simteam cum o stare de bine pune stapanire pe mine. ghionturile lui Franz ma aduceau la viata.
anii au trecut, am ajuns in preajma razboiului. inainte, in cartierul in care locuisem nu avusese loc vreun progrom pentru ca singurele 3-4 familii de evrei isi cumparasera libertatea de la comandantul local si reusisera sa fuga in Canada sau America. ceva de genul… in rest, parca eram rupti de razboi. pana cand intr-o zi, taica-miu a intrat in camera peste mine si Maria (nu o facuse in 8 ani de zile) si printr-un mare noroc noi doi ne aflam in pozitii decente. vartejul care m-a curpins in timp ce el citea acea scrisoare s-a incheiat cand in unitate, locotenentul mi-a inamanat uniforma.
vizitele alor mei au continuat o perioada pana cand unitatea mea a fost mutata intr-un loc secret, cu un scop pe care il aflam acum in fiecare zi. sa profitam de ultimele clipe ale evreilor, tiganilor, homosexualilor, slavilor si alte rase care ni se spunea ca ne sunt inferioare. la inceput, am privit totul atent. am inteles ca diferenta dintre mine si ei era o arma. pe care o tineam eu. era apartenenta la o rasa (superioara, ni se spunea) si o traditie a puterii pe care doar noi, arienii o aveam. mi se parea amuzant deoarece la istorie invatasem ca noi cam veneam din paduri, in timp ce semitii descopereau teritorii, scriau harti, inventau tot felul de lucruri. iar noi ne alergam cu romanii cu batele. in fine, trecutul e mort, iar istoria o fac ei care acum tin puterea. nu il vazusem pe Fuhrer vreodata, dar eram vizitati destul de des de Himler. burduful de parfum se plimba cu privirea nebuna printre baraci si din cand in cand arunca un “foarte bine”. se suia in masina si pleca.

ce tip trist. il priveam fara sa ma vada, dintre zecile de casti gri. un om care isi bazeaza existenta pe promovarea non-exitentei altora. pot paria ca inainte de razboi avea afaceri cu ei. dar, pe de alta parte, eram mandru. aveam prilejul sa servesc o misiune de inalt grad de securitate si in fiecare zi ni se prezentau avantajele pe care le vom avea dupa razboi. cand se va sfarsi. cand se va sfarsi? cand?

nici fulgii nu stiau sa imi spuna in timp ce priveam cum un batran cade in zapada, improscand fragmente de omat in jur. altii s-au repezit sa il ridice. aveau picioarele goale, carpe le atranu pe oase, muschii le disparusera demult. dar nu puteam sa fiu eu in locul lor. preferam asa. preferam sa urmaresc ultimele miscari ale unor batrani care au trait pe pamant. cum zboara scurt in zapada.cum improasca fragmente albe in jur si cum alte schelete le sunt alaturi pentru cateva secunde. si marsul reincepe. si totul atat de nebun mereu. in fiecare zi cand nu indeplineau o indatorire. astazi dimineata unul din ei nu reusise sa bata un cui in lemnul inghetat al baracii. asa ca restul (el fusese impuscat intr-un acces de furie al comandantului) marsaluiau in alb in fata mea. in acel moment am inceput sa inteleg.

“Michael, vino du-te in sectorul F. este o problema acolo cu niste prizoniere. curvele alea vor sa moara de mana noastra vad. ce le-as mai incerca daca nu ar fi niste gunoiae”. vocea supeiorului meu direct venea printre fulgi si reusi sa ma scoata din starea de reverie ciudata care ma avea inca in bratele ei in urma cu cateva secunde. am fugit cu o mana tinandu-mi casca si atent sa nu imi cada pusca. omatul imi punea piedici si stiam ca seara urma sa descopar pe degetele de la picioare urmele pietrelor care se loveau de mine in fuga.

cateva prizoniere se tineau de mana cu spatele la peretele de len al baracii.in genunci, ne priveau ca pe niste zei. asta eram in momentul ala? zeul unor femei muribunde? dumnezeul lor? eram mai sus sau mai jos decat Yahve? puteam sa distribui viasta si moartea? cienva in spate, imi spuse ca femeile o protejau pe cea mai batrana dintre ele. aceea fusese o profesoara la Universitatea din Dalmstad. acum, fusese batuta pentru nesupunere de catre comandant. mai multe nu aflasem. conflictul abia aparut, urma sa il si terminam. cum putea sa se termine? cum puteam decide noi, zeii acelor locuri, cum sa se rupa firul vietii unor femei? cum puteam decide noi ce e rau si ce nu, in acele clipe. ce nu puteam face era sa oprim ninsoarea care luase ceva avant. poate nu eram cei mai puternici zei. poate exista ceva deasupra. poate! atata dubiu…atata nelamurire asupra conditiei noastre demiurgice. tineam pusca strans la piept si incercam sa urmaresc privirile lor. teama, ura, moarte, deznadejde, lacrimi, nimic, teama si moarte. atatea cuvinte sunt atat de putine in comparatie cu ce vedeam atunci. si puterea. puterea din dorinta lor de a muri sau de a trai.
asta le facea sa fie un fel de zeitati care ni se opun. doar noi puteam decide acolo sine moare, cum, cand. si de ce. dorinta lor in clipele acelea de a isi deicde viata a venit prin nari, urechi, vintre, sira spinarii, buricele degetelor, calcaie, stomca, gura. cutremurul asta ma facuse sa imi pierd cunostinta. sa devin una cu albul zapezii. sa fiu atat de linsitit. la naiba cu avalansa de sentimente impartite. doar eu sunt zeu. EU sunt…eu sunt un nimic. un nimic care a cazut in zapada. cu coada ochiului priveam femeile care se transformau. febra. asta trebuie sa fie: febra. pentru ca nu credeam in zane, valkirii sau alte creaturi feminine mistice. nu credeam ce vedeam atunci. eu eram zeul si eu decideam…asta era dorinta mea. eu eram zeul. atatea decizii de luat.
am inchis ochii si i-am redeschis. acum stateam complet pe spate, iar zapada imi intra in urechi. fulgii cadeau pe pupile, dar acestea erau atat de inghetate, incat micile intepaturi erau aproape nesemnificative. vantul imi ingheta si mai mult fata. nu imi mai simteam mainile.nu imi mai simteam apropae nicio parte din corp. ah, ce moment ciudat. dar nu mai ciudat decat gandul sa traiesc..sa mai traiesc inca pe-atat sa fiu undeva departe, intr-un dormitor, ascultand Mozart. toropit in iarna de iubirea pentru o femeie superba aflata in asternut.

dar eu trebuia sa fiu zeul. propriul meu dumnezeu sa fiu cel mai puternic in acele momente. in ultimele secunde din viata. care se scurgeau din corpul meu de prizonier in lagarul de concentrare. si toate gandurile care voisera sa ma ajute sa trec peste lipsa de energie a marsului se intorceau acum impotriva mea si ma tintuiau acolo. toate fortele din ultimele celule inca vii (oare?) nu puteau sa mai reziste luptei. femeile dansau nebuneste, acum ele deveneau numai una care era mama, bunica, o matusa si prima mea iubire. am inchis ochii. ultimele vase de sange intregi se aflau acolo. in pleoape. acum va veni scaparea. ce inseamna scaparea? ce inseamna scaparea din iad? poate acum voi inainta in sensul invers fulgilor. si voi vedea totul de sus, ravasit, prin vant, prin curentii de aer. cum albul acoperea totul, carpele de pe mine, fata mea scofalcita, uniformele soldatilor, acoperisele baracilor, ale posturilor de observatie, ale padurii de langa, ale campului din preajma padurii, ale intregului pamant.

10. October 2007 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *