Vis

Privea către apus. Soarele dispărea uşor după colina aproape rotundă, dar cu nişte zimţi precum coada unui animal preistoric. Brazii se unduiau leneş şi parcă de când lumea. Discul galben-portocaliu cobora agale.

Călăreţul îl mângăie pe Zenith. Animalul se încovoie uşor şi acceptă dovada de afecţiune a stăpânului. Avea nevoie uneori de asemenea gesturi din partea lui Ian. În definitiv, trecuseră prin multe şi deşi simţea legătura foarte puternică, asemenea mângăieri îi susţineau credinţa.

Ian habar nu avea ce gândea camaradul său, dar sprâncenele i se strânseră spre baza nasului şi riduri începură să creeze unde pe fruntea uşor transpirată. Îşi trecu mâna prin părul negru tuns aproape scurt, destul de straniu pentru vremurile în care toţi cavalerii îl poartă lung, dovadă a bărbăţiei. El nu dorea să fie o dovadă a bărbăţiei. Dorea să fie acolo şi să lupte. Acolo unde? Nu ştia. Mereu se întreba: unde? Răspunsul venea relativ repede: aici. „Aici” unde era nevoie de el. Unde era chemat.

Era în slujba Lor de când tac-su (cum arăta?) îl trimisese la Ordin. Învăţase bine, pricepea tot, dar, ca orice tânăr de vârsta lui voia mai mult. Mult mai mult. Nimic vanitos, pur şi simplu simţea că e mai mult. Voia să afle mai mult. Tainele pe care Ei le ştiau. Pe care nu le împărtăşeau. De ce? Dacă ar fi ştiut măcar o frază din răspuns…

Pipăi sabia. Era acolo. Oţelul de Toledo, din mâinile maurului căpăta puteri miraculoase. Ian nu a asistat la miracole făcute de sabie, dar sabia lui a cunoscut multe suflete pe care le-a luat prizoniere (poate?) în ea.

Îl lovi uşor pe Zenith. „Hai!”

Copiii striviţi de un vehicul plângeau mutilaţi însinguraţi cu teama de necunoscut fără a conştientiza moartea. Avort. Mame cu sânge alb prin inimi goale şi cu urme vineţii la încheieturi. Fără iubirea cuiva. Un taur cu cap de om, figură mitologică eşuată scotea un guiţat macabru de porc. Toţi în balta unui sânge fierbinte. Bătrâne adolescente în căutarea unei lumini izvorâte. Din ce? Copiii fără mâini învăluiţi în fum. Viermi colcăind şi scoţând un sunet strident, înţepător, pătrunzător, negru. Pătrundea în bucăţile de carne care cădeau de pe cei aflaţi în marea baltă de sânge fierbinte. Gândaci glabeni pătrundeau prin nările şi ochii unor bărbaţi cu pieptul crestat de lame ruginite. Rănile supurau, iar insectele îşi găseau loc plăcut în ele. Copiii mutilaţi încercau să se hrănească unii cu alţii, iar din ei şiroia în continuare sângele care nu era al lor. Decorul părea infinit. Iar gemetele, urletele, râsete nebune, muzica diabolică păreau o operă a faptelor. Câteva seringi erau înghiţite precum nişte sticksuri de un adolescent. Iad? Nu. O imensă baltă (infinită) de creaturi hâde şi care trăiau (?) acolo mereu. Un bărbat înghiţea discuri mici d efier şi cuie şi încerca să îşi înghită limba. Fără succes. Trepanaţia nu o vedea şi credea că liniştea e ceva natural. Nu putea vedea cu un ochi, mai nou lăcaş pentru viermi mici, mulţi, albi…în genunchi…

Ian plângea. Ei îi spuseseră să nu se lase copleşit de durerea umană. Să o domine. Dar ce ştiau Ei? Simţea că va trebui să ia hotărârea. De a ridica steagul. De a chema pe ceilalţi. Va începe.

Se gândea la ea. Şi de unde apăruse şi gândul ăsta?! Ea era umană îi spuseseră Ei. Ea era un înger, le spusese el. Ei îi interziseseră să o mai vadă. El le ascundea că o vedea. Iar când nu respira lângă, visa cu ea. Sufletul ei îl înconjura mereu în lumea visului. Se trezea gemând de durere. Plângea în el. Nu erau lacrimi pierdute, erau lacrimi care aveau să intre în pământ, să cutreiere printre bulgări de argilă, să nască flori, un câmp de flori sălbatice. Ireal? Nu credea. Era singurul lucru despre care gândea că poate fi un mesaj pentru ea. Şi fiecare floare culeasă de ea avea să fie o parte din ele, în mâinile ei. Şi, da! Ploaia era mereu caldă! Nu ştia de ce, dar simţea mereu ploaia caldă. Când era cu ea, simţea fiorul prin mâini. Stăteau pe spate si închidea ochii atunci stropii îi invadau globii oculari. Îl făcea să râdă. Şi ea se supăra. Atunci o strângea de mână şi îi şoptea că avea să îi şoptească ploii să se oprească. Ea spunea că nu se supără. Ar fi vorbit cu soarele să se ascundă după dealul acela cu zimţi. Nu erau zimţi îi spunea el…sunt brazi care…ea râdea.

Simţea că atunci ar fi vrut să dispară din fiinţă. Atunci ar fi putut deveni îngeri. Ei.

Alungă toate aceste gânduri, îl întoarse pe Zenith dinspre priveliştea solară şi îl luă la galop.

Erau toţi acolo. Aliniaţi. Cavaleri. Steaguri fluturând şi reflexii din săbiile scoase din teacă şi îndreptate spre cer. Spre Cer. El era cu ei. El nu avea destulă libertate de a interveni. Paradoxal. Dar acum avea să fie poate ultima. Cei doi fii ai Lui. Faţă în faţă.

Se gândeau la El.

Gemete, urlete, sunete ale unor orgasmuri bolnave li se izbeau de urechi. Nu avea să fie atât de simplu. Unii vor ceda. Trupuri goale se aruncau în faţa lor şi le promiteau eternul. Deja cad primii undeva. Nu contează. Gânduri de pace şi libertate îl cuprind şi pe Ian. Simte că totul e o farsă. Că trebuie să trăiască doar pentru el. Vede un corp superb cum îl priveşte cu ochi albaştri adânci după un păr lung negru. Să fie doar a lui. Să fugă acum cu ea. Un sunet al copilăriei (când mama…mama!….tăia carnea pentru masă) şi sabia cuceri un nou suflet. Mama! Îi lipsea atât de mult! O pierduse când plecase la Ei. Îi luaseră mama. Nu, mama era cu el. Gânduri duale începură să îi invadeze mintea. Sunetul din jur se estompa uşor şi părea că o vede pe ea. În nefiinţă. Ochii i se înroşeau de ură. De unde izvorâse nu conta. Ura şi doar asta era important în acel moment pentru el. Amestec de trăiri. Nu mai suporta gândul de a nu o avea pentru el. „Nu fusese niciodată a ta!” Ce-i asta? Ba da! „Niciodată! Doar un vis!” Ea fusese acolo în ploaie cu el! „Imagini în perioadele de delir!” Nu. Era convins că ea existase. Exista. Exista cu privirea în el. Rădea mereu. Atunci el ştia că ea o să fie înger, după. „Ha ha ha! Patetic!” Nu era patetic. Era…. „CE era? Nimic! Amăgiri! Un VIS!” Nu….nu era un vis….era REAL…de ce să fi fost vis? Pentru ce? Doar pentru el? „Toţi au avut vise cu ea! E a noastră!” Nu. Nu credea. „De ce mai Crezi? Ei nu ţi-o pot oferi!” Dar ea va fi fost un înger. Ştia. Era convins. „Doar un VIS!” De ce vis? De ce nu reală? „Pentru că aşa e de când lumea! Aşa a apărut. O amăgire, pentru un VIS!” Da..dar…ploaia din ochii lui? „Lacrimi puerile” şi degetele aşezate cuminşi în palma lui… „un VIS!”…şi nimic din toate astea să nu fi existat? „Nimic!” şi el de ce lupta? „Pentru o amăgire! Pentru un vis!”

„Ian! Ian! Vino puţin! Nu reuşesc să deschid lada asta. Ce e în ea?” erau lucruri vechi ale lui. Din copilărie. Mai bine nu o deshidea. „hai, sunt foarte curioasă! Vreau să îl descopăr pe Ian cel mic!hehehehe!” Râsul ei mereu îl invingea. Nu putea lupta cu el. Nici nu încerca să lupte Voia să îl cucerească pierzând. Şi cutreieră cu ea amintiri de demult, jucării şi jocuri, desene infantile. Şi ea râdea. Şi inima lui adormea uşor în raza de lumină. Şi sufletul lui era doar al ei. O luă în braţe. De ce râdea? „Ce de căluţi aveai!” Da. Îi strângea pe toţi. Mama îl ajuta să găsească în târg alţii noi. Era prima fiinţă care îi cucerise sufletul. Era cu el acolo şi cu lada lui de amintiri. Amintirile lui le împărtăşea ei. O săruta uşor pe gât. Ea se cabra şi il lua de mâini. Dar la un moment dat fugea de el. Şi se ducea de partea cealaltă a lăzii. Nu putea să o prindă mereu scăpa. Râdea. Şi iar râdea. O Iubea. Atât. Era suficient. Cuvânt, termen, destul de puternic pentru a exprima perfect raza aceea din inima lui…

Urletele nu încetau. Un râu din sângele fierbinte îi trecea pe la picioarele lui Zenith care necheza nervos. „Hai, Ian! S-a terminat! Putem pleca! Doar noi doi!” simţea că se eliberează de tot. Se sfârşise. Era doar cu ea. Erau liberi. Doar ea conta. Gemetele, vaietele, moartea, chinurile, mutilaţii, monştrii, sângele nu mai existau. Era cu ea acum. Doar ea însemna CEVA. DOAR ea! Pentru ea avea să moară, pentru ea avea să trăiască, să fie doar a lui, ea să îl aibă doar pe el, sa fie doar cu el. Obsedat de ea. Doar cu ea. Să nu aibă pe altcineva în preajmă decât pe el. El să fie centru lumii ei. Ura pe toţi cei care se uitau la ea. Pe TOŢI cei care ar fi vrut să îi fie aproape. Doar pentru EL. Nu trebuia să împartă cu nimeni starea asta. Să fie doar cu ea. Şi ea accepta. VISUL lui!

„IAN!” Ploaia cânta în urechile lui cu aceiaşi stropi care îi umpleau ochii. Mereu. O şoaptă. Nu înţelegea! O şoaptă în marea de iad. Ce e cu ea? Ce e cu şoapta asta?! Rugă. Puterea Lor. Ajutor. Regret. O vale, un deal. Zimţi. Zenith. Lada de amintiri, câmpul cu flori sălbatice. Ei. Puterea Lor. Puterea Lor şi dorinţa lui de a lupta. Fade out de sunete. Un glas de taur înjunghiat. Copiii dansând macabru pe cadavre de mame. O horă de femei nude. Frumoase. Cântăreţe fără cap. Vocea vorbea fără sens. Taurul urla a moarte. Viermii zburau spre pământ şi se întorceau din cer.

Şi Ei erau cu el. Şi soaptă. Şi ploaia. Şi Zenith. Şi lada cu amintiri. Un deal cu soare ascuns timid după el. Şi undeva departe ceva. (Speranţa?)


***

Se trezi lângă ea, udat de ploaie. O strânse uşor la piept. Ea gemu uşor. Visa. O iubea. Ştia. Acum ştia că o iubeşte. O sărută des pe gât şi îi mirosi părul. Adormi. Erau liberi atunci. Acum. Mereu.

10. October 2007 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *