Toscana

“buna dimineata”, i-a soptit un glas
o voce, o soapta, un gand…
caci doar un gand ii apara venele
de a deveni una cu gheatza
un cerc inchis, o noapte luminata.

atunci privea spre cerul alb
“la mia principessa toscana”
cu parul viu si ochii calzi
cu zambetul celei mai frumoase primaveri
venind alene din Apenini.

caci cantecul unui menestrel
ziduri florentine indoia
si strazi lipea
mai e nevoie
sa pomenim… destine?

in seara aceea cu stele linistite
in piata mortii si a venirii regilor pe lume
acelasi menestrel tinea urat
luminii difuze si nu numai ei
caci ea stia sa-si poarte de grija…

printesa zambind ca primavara
atrase stelele spre un cavaler
cruciat, venit din alte vremuri
care pornise atunci sa cucereasca
o ultima dovada a existentei Lui…

o umbra din colb la inceput
un mers agale devenea
o soapta din vreme in vreme
si-apoi o voce si alt zambet.
ochii lui pareau atat de adanci printesei…

“Printesa mea”, nu fara rusine
“adevarat ca acestea sunt cantecele ingerilor”
si rusinea crescu
“dar as putea sa le ascult pentru totdeauna
alaturi de zambetul tau fantastic?”

raspunsul ei nu l-am fi putut intelege
daca am fi avut o mie de urechi
caci doar cantecul acelui menestrel
era martorul vointei ei
vointa ei de a fi cu el…

19. October 2007 by Alex
Categories: poezii | 1 comment

One Comment

Leave a Reply

Required fields are marked *