Tabloul

Nu. Nu avem alune in ciocolata. Cine mai mananca asa ceva?! Si un raset semi-isteric de femeie grasa navali mica pravalie…

Tanarul se intoarse surprins oarecum de reactia stupida a vanzatoarei si ii adresa o forma de politete, dar gandi o injuratura care facu sa roseasca manerul usii magazinului de dulciuri.

Iesi afara. Soarele de primavara era darnic azi, ii incalzeau usor blugii care alunecau haotic indiferent peste niste conversi care stateau plictisiti si priveau cum asfaltul prezinta diverse forme neprietenoase de relief.

Isi infipse adanc mainile in hanoracul cu gluga si pleca mai departe. Orasul era nou, dar parca il stia. Era ca orice oras strain: pari ca il cunosti bine, dar strazile sunt mereu altele, casele se schimba exact cand crezi ca le cunosti asezarea, magazinele se joaca in harta din mintea ta. Ce difera mereu e piata centrala. Aici depinde de istoria arhitecturii fiecarei asezari. Si mamele cu copii in carut credea el. Pentru ca in unele orase sunt triste, in altel efericite, in altele nu exprimanimic, in altele vorbesc la mobil, in altele merg impreuna cu prietenele car ela randul lor au copii (ca doar ii fac impreuna, sa nu li se simta odraselele singure mai incolo. Si oare se suna in timp ce o fac pentru a perfectiona sincronul? I-ar putea spune sex sincron…).

Amuzat de ultimul gand privi inainte pe strada und ecateva masini stateau parcate langa trotuar si se bronzau tihnite. Din cand in cand cateuna mai deshidea un ochi la apropierea vreunui prea intima a vreunui pieton, dar isi reveneau repede la forma initiala.

Baiatul mai privi inca o data adresa: Fotaine 14…intrebase un agent de circulatie usor distrat, care parea o girafa si care ii aratase ca nu are cum sa nu gaseasca locatia: la primul semafor o face la stanga si la prima intersectie, la dreapta. Sa fi avut dreptate girafa era tot ce isi dorea. Nu stia de ce, dar orasul asta nu ii placea. Nu era orasul „Bine ai venit, straine!” ci unul „Mooor de plictiseala!” . tipic pentru un oras de campie, de altfel. Mergea de-a lungul magazinelor si se gandea: dac tu t plictisesti, la ce bun atatea magazine? Oricum nu ai ce face cu ele? Dar parcuri? Parcuri ai? Banuiesc ca nu. Esti prea indolent sa ai asa ceva.

Ajunse la intersectie, facu coltul si privi in lungul strazii, unde la vreo 150 de m sefacea intersectia. „timp destul sa mai aberez cu dl oras” gandi si isi porni conversii care mergeau obligati de sosetele cucare mereu aveau ceva de impartit. Nu era loc si pentru unii si pentru altii si fiecare isi sustinea cauza.

Un magazin de tablouri pe partea dreapta a strazii ii atrase atentia. Privea la vitrina. Traversa si se propti in fata geamului in care era asezate ca la licitatie diverse desene in ulei sau acuarela. Unul in dreapta ii atrase atentia. Era inalt, reprezenta un far. Un far, o lumina si marea. „Prea neagra”, gandi. Negru si dungi bleumarin. Umbre negre („nori, probabil”) si parca o stea cazatoare. Totusi ii placea ceva la el.

Intra inauntru. Un vanzator si mai plictisit deca torasul in sine, il privi drept, fara nici o urma de bunavointa sau agresiune.
– Buna ziua, ce doriti?
– Ce pret are tabloul acela cu un far?
– 20 de Lire.
– Asa putin?
– Mda….a fost pictat de un tanar care intr-o zi a plecat si l-a lasat la usa mea…
– Aha…si care e povestea lui?
– De ce sa aiba o poveste? Toti ganditi ca tablourile au o poveste…nu au nicio poveste. Sunt tablouri, peisajii, pur si simplu. Nu e nimic ascuns in ele.
– As vrea sa il cumpar.
– Sunteti sigur?
– Da.

Pleca cu el la subrat. Fara rama. Infasurat in jurul unui sul si introdus in altul dintr-un fel de piele. Merse spre intersectie si o carmi spre Strada Fontaine. Locuinte tipice de 3-4 etaje o strajuaiu. Gasi relativ usor numarul 14. Urca 3-4 trepte si suna la apartamentul indicat pe biletul din hanorac.

O voce de femeie in etate ii raspunse si il invita sa urce la etajul doi. Usa se deschise si intra. Urca etajele. Un aer greu, imbibat cu un kiors d emucigai ii strnageau narile car ese fereau si ele cum putea din calea miazmelor. Ajunse, la apartament, usa era intredeschisa. Ciocani.

– Intra.

O femeie in varsta, sa fi avut peste 70 de ani era intr-un fotoliu, sorbind dintr-o cafea.

– Fa-te comod! Sa te servesc cu ceva?

– Nu, multumesc! Sunt ok asa.

– Aha. Atunci sa nu o lungim. Uite de ce te-am chemat la mine… Dar ce ai in mana? Nu cumva un tablou?

– Ba da…

Femeia deveni palida o fractiune de secunda, isi reveni repede si se incrunta.
Hmm…dar asta e destinul tau.
Adica? Intreba el…
Destinul in fata caruia nu poti face nimic.vine la tine in cele mai surprinzatoare forme, nu-i asa?
Da..dar…nu inteleg…
O sa intelegi dupa…sau niciodata….
Dupa ce?
Dupa ce vei pasi dincolo.
Dincolo? Cum adica „dincolo”?
Hmm…nu esti prea istet…

La auzul acestui cuvant, tanarul simti cum in camera se facu frig…ce naiba i se intampla? Prea brusc totul!….reusi sa se stapaneasca, dar fiorul il facu sa isi traga fermoarul pana sus.

….vine atunci cand nu te astepti. Si mereu spui ca esti pregatit, dar in ultimul moment gasesti ceva neindeplinit. Dar ea nu are timp pentru tine. Cutreiera lumea. Nu are coasa, are intentii bune. Si pentru tine, ca te scapa de lumea pe care o injuri mereu, si pe lumea care e mereu injurata de tine. Trebuie doar sa stim mereu ca avem un pret de platit. Pretul nu il dictam noi, ci ea. Ea hada, frumoasa, mireasa, tunel, raza de lumina, cer, camp de maci, mare involburata. Cum vrei sa o vezi. Niciodata cu coasa. Asta o infurie la culme.

Tanarul era debusolat. Ce naiba?! Venise sa ia un pachet pentru agentie de la adresa asta si acum i se tinea cursul de tanatologie. Frigul parca ii patrundea usor pe sub hanorac…

– Nu te asteptai sa te iau brusc asa. Te gandesti probabil ce cauti aici. Cum spuneam, ea cutreiera lumea. Am uitat sa iti spun ca nu ii place sa fie inselata. Atunci, te cauta mai abitir, iar pretul va fi mult mai mare. Si va trebui sa suferi pentru asta.

Nici eu nu ma asteptam sa mor, dar a venit si dupa mine, intr-o dupa-masa de duminica, in timp ce motaiam in fotoliu. O gheara mi-a acoperit inima si am disparut.

In momentul asta, tanarului i se facu rau. De fapt, nici rau nu i se putea face rau la modul in care ti se face de obicei, din cauza frigului insistent care il facea sa tremure din ce in ce mai mult.


Calmeaza-te. De ce esti aici? Pai ea are multe metode de a te face sa o accepti. Parca uneori se amuza pe seama noastra. Si atunci ne joaca feste. Dar cum spuneam, uraste sa o pacalesti. Tii minte cand erai mic si ai fost racit? Atunci trebuia sa mori de pneumonie. Dar prin nu stiu ce miracol, ai scapat. Si ai scapat de ea inca aproape 20 de ani. Poti sa te consideri un caz unic. Nimeni nu a scapat de ea asa de usor si atat de impasibil. Altii se chinuie cu transplanturi si diverse metode foarte hazlii…

Oricum, trebuie sa platesti pretul ei. Pentru calatoria dincolo. Dincolo este exact cum esti tu. Nici mai rau, nici mai bine, ci doar pe masura faptelor tale.

Esti pregatit?

L-ar fi pufnit rasul, dar frigul din oase nu il lasa. Ce naiba era toata sarada asta? Nu intelegea, dar gandurile ii treceau rapid prin minte (amintiri cu boala din copilarie, cum scapase datorita unui medic…) si dilema lui….de ce era acolo?


Acum, nu stiu ce o sa faci tu cu tabloul. Dincolo nu poti sa il iei. Dar nu conteaza. E un tablou ca oricare altul. Simti ceva in el. Stranse tabloul intre maini. Incerca sa scoata sulul care il infasura.

Pretul platit ei nu este in bani asa cum ne invata mitologia, ci este in fragmente de suflet…cu cat ai mai putin suflet, cu atat trebuie mai mult trebuie sa stai dincolo, in lumea dupa chipul tau….rai nu exista, nici iad…mi s-a spus ca dupa „dincolo” e o alta viata…

Stranse din ce in ce mai tare sulul si tabloul izbucni afara din el pe covor. Cu un picior il deschise.


Ce naiba!?!?!?!? Batranaurla haotic, un muget, un tren iesind dintr-un tunel, un tuner fara fulger. Vanzator blestemat! Si cu voce din ce in ce mai stinsa: Tabloul…tabloul cu farul…..

E tabloul care te face sa mori linistit. Cineva l-a pictat acum 50 de ani si de atunci calatoreste prin lume impreuna cu batranul vanzator care stie ce puteri are pictura…si e in duel mereu cu moartea…nu stii ce puteri are…offf…..

Frigul izbucni din parchet, din tavan, intra pe geam. O pala de vant de nicaieri incerca sa ii ia tabloul. Il stranse cu ultimele forte cu picioarele si il desfacu. Lumina farului inunda camera. Frigul lupta, dar facea pasi in spate. Baba disapru si in locul ei, o prezenta inexplicabila in cuvinte isi facu aparita (?). Tinea puternic de tablou, in timp ce frigul si lumina farului se luptau abitir. Marea incepu sa geama, iar norii sa se cutremure pe cer cu zgomot de cazane in fierbere. Talazurile erau ziduri de cetate dintr-un taram inaccesibil. Steaua cazatoare se facea insa din ce in ce mai mare. Prezenta din camera era din ce in ce mai puternica, se dezvolta spre tavan, dar lumina farului reusea sa o indeparteze usor spre colturile incaperii. Steaua cazatoare se apropia de decor cu viteza luminii cu un sunet calm, cu linistea unei linii trasede un copil pe caietul de geometrie. Tanarul, cu ultimele forte, tinea tabloul deschis. Frigul se disipa, moartea iesea usor prin tavan, in timp ce steaua cazatoare se apropia de el.

Il lumina.

Cazu in fotoliu. Mort. Zambea. Destinul lui reusise. Murise macar acum cu lumina unei stele.

10. October 2007 by Alex
Categories: nuvele | 1 comment

One Comment

Leave a Reply

Required fields are marked *