primele clipe ale sfarsitului. cumva

asa stateam privind in gol, in cea mai calma pozitie pe care corpul putea sa o ia vreodata. privind in gol inspre inainte, cu tine in minte. cu tine in primele clipe ale sfarsitului.
am impartit viata in doua. o parte tie si o parte tuturor amintirilor frumoase sau nu cu tine. am trait pentru ca m-ai invatat sa traiesc. toate vorbele tale, in cele mai urate momente cand nu stiam incotro sa imi incrept ochii. si acolo ii gaseam pe ai tai; emanand lumina de care aveam atata nevoie. un inger mi-a indreptat pasii in viata, iar tu m-ai facut sa zbor. ingerul a fost gelos, fapt pentru care te-a luat. si de-atunci, totul a disparut, totul s-a topit in pamant, inapoi de unde venise. fiecare lucru, fiecare gand, fiecare celula a vietii care imi amintea de secolele prin edenul decazut. dupa disparitia celui care ne nascuse pe noi. ai luptat cu tine si cu puterea de dincolo de noi pana cand ai aflat ca suntem doar oameni.
nu plang pentru tine in momentele astea, nimeni nu va afla ce e in sufletul meu.
si sunetul porneste de undeva, usor, prin aer spre mintea mea care il primeste lasa, bucuroasa. ce-ai fi vrut sa fac? si totul capata culoarea aia pe care o ignoram in zilele in care zburam in visurile noastre calde cu aroma de Petra sau Italia medievala. si totul incepe sa se cutremure acum spre implozia care ne va elimina din joc. si nu am timp sa adun amintirile ravasite care se asaza in 16:9 prin fata mea…

ca o ironie, acum vreau sa traiesc. atat de mult.
totusi, acum, vreau sa traiesc primele clipe ale sfarsitului cu tine in minte. si ma privesc de sus, de cat mai sus, cum stau cu zambetul pe buze si stiu ca ma vei primi. as vrea sa uit.

10. October 2007 by Alex
Categories: eseu | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *