Povestea copilului care a disparut

De undeva,veneau vorbele mamei lui. era chiar mama? cel putin asa suna vocea aceea. nu era loc de indoiala. era chiar mama. dar nu o vedea. tinea ochii inchisi cu atat de multa putere, incat ar fi sfaramat cat ai zice peste o piatra sub pleoape. daca stia ca asta e o conditie ca sa se mentina in starea aia, ar fi incercat…
– Aari, trezeste-te…
Mda..nu era loc de intors…si mai avea de asteptat cam 10 ani pana sa fie mai mare si sa nu mai fie obligat la supliciul matinal.
– Ti-am pregatit micul dejun, ti l-am lasat pe masa. Taica-tu a plecat dej la munca, am ramas eu sa te spal, sa te imbrac si sa te facsa mananci! nu uita ca autobuzul spre Keflavik azi ajunge mai devreme.
Aari privea deja muntii paziti de lacurile albastre si cerul gri. drumul spre gradinita era mereu acelasi, iar ritualul diminetilor precum aceasta ii era total indiferent. ce ar face fara toata aceasta viata? ar incerca alta. gandurile astea simple il faucra sa zambeasca exact in momentul in care suplinitoarea in varsta de 29 de ani se uita catre el. privirea ei mai rece decat gheata de afara ii indrepta sensul buzelor, nu ii putu insa detruna firul gandurilor. din cand in cand, cate o zdruncinatura a masinii ii ofereau noi unghiuri asupra panoramei acelui colt de Islanda. acelasi colt de cativa ani, acelasi albastru, acelasi gri, alt alb din cand in cand. aceleasi temperaturi, blande sau fioroase. fioroase? da. fioroase precum povestile copilariei cu toti acei monstri care traiesc dincolo de munti. dincolo de apele calme, in pesterile unde dispar cautatorii de aur si calatori pierduti de lume. ce ar fi cautat ei acolo? daca stiau toate acele legende…macar una sa fi fost adevarata si el sigur nu ar fi incercat.
ziua trecu usor la gradinita. aceleasicuburi, aceleasi litere,aceleasi voci de copii strunite de aceleasi voci pitigaiate si calde in acelasi timp ale educatoarelor. acelasi pranz, acelasi somn, aceleasi voci de copii. vorbea cu ele, era si vocea lui una dintre ele la un moment dat, dar mintea? mintea unde ii era? intr-o zi, o profesoara a chemat-o pe mama lui la scoala si a avut o discutie cu ea in care ambele il priveau ingrijorate. poate avea o boala, gandea el. i se paru un gand indiferent. o boala insemna sa stea acasa si sa nu auda vocile zilnice. i se paru un targ echitabil. ar fi batut palma. se si vedea cum bate palma cu om de afaceri din Vestul Salbatic pe care il vazuse el intr-un film cu cowboy. si in urma afacerii, sa aiba parte de ceva liniste acasa…
dar nu s-a intamplat asta. nu a putu tbate palma cu omul de afaceri. nu pentru ca acesta nu arfi putut sa vina, ci pentru ca mama nu a mai venit la scoala, educatoarea l-a lasat in pace, dar simtea ca ea il privea atent in continuare.
cum? omul de afaceri ar fi venit? da. pentru ca Aari putea sa cheme la el orice personaj pe care il intalnea in imaginile pe care le avea in fatza. cum putea asta? mai degraba de cand putea asta…dintotdeauna. era micul lui joc pe care nu il dezvaluia nimanui. daca altcineva i-ar fi putut fura din putere? asa ceva nu putea risca. asta era lumea lui si nu o impartea cu nimeni. avea el toata puterea unui zeu intr-o lume din alta parte decat cea pe care o observa plictisit, zilnic, printre pleoape.
un clopotel suna din vremurile prezente si toate vocile se ingramadira spre holul de la iesire unde cizmulite se ingramadeau la randul lor sa isi ia locul in picioarele copiilor, mai mult sau mai putin agitati. cizmulitele lui erau linistite, asa ca nu era nicio problema sa se aseze cuminti la locul lor.
in autobuz, gasi un loc liber undeva la mijloc si nimeni nu se aseza langa el. undeva, pe drumul dintre muntii strajuiti de lacuri si cer, autobuzul opri la un moment dat. un calator gasi bunavointa la sofer si suplinitoare pt un drum pana in oras. locul de langa Aari era liber. de ce nu s-ar fi asezat acolo. mirosul de aer proaspat si om care a mers drum lung ii umplu narile lui Aari, incat isi indrepta capul, din curiozitate, spre noul lui coleg de bancheta. un om intre doua varste privea inainte, in autobuz, iar cand Aari se uita spre el, intoarse capul. ar fi cautat privirea lui dac o putea descifra, dar era prea linistita. “cam ca a mea, poate” spuse copilul si continua sa il priveasca pe om. acesta zambi, la randul lui. “gestul asta de politete il vad mereu la oamenii mari…mila lor fata de fiintele mai putin puternice fizic..”
– cum te chiama? intrebarea veni calma
– Aari..raspunse copilul
– Aari..repeta calatorul…eu sunt Clark..sunt din Statele Unite…ai auzit de tara asta?
– Da…si copilul gandi: “cum credeam..aerul lui de superioritate este evident…”
– am venit in Islanda acum 15 ani…desi aveam un job bine platit la mine in Seattle, am venit aici sa caut altceva. crezi ca am gasit?
– eu stiu?! Aari era plictisit deja de acest om…asa ca raspunsul i-l dadu jumatate cu fata spre el, jumatate cu fata spre lacuri…
– iti plac lacurile si muntii? au atatea povesti acolo…povesti pe care nici nu ti le poti imagina..si pe care nimeni nu si le-ar putea imagina daca ar crede ca exista macar samburele acelor povesti..
Aari se uita o clipa spre omul de langa el. parea in acea secunda ca incuviinteaza cumva o poveste, cel putin una. voia sa stie .voia sa stie o poveste. voia sa stie ceva in afara cursului zilnic.
– cele mai serioase povesti, Aari, sunt cele cu fiinte din alte lumi care vin acolo si se dueleaza pentru ceea ce au de rezolvat in locurile lor de bastina. de ce vin tocmai aici? poate le place locul…poate aici au fost chemate sa vina in vremuri pe care nu le stim. cele mai grozave fiinte sunt un fel de soparle mari, cu ochii fierbinti si guri mari care pot inghiti 2-3 oameni deodata. au gheare de juma’ de metru, picioare puternice si cozi cu care pot ridica pe sus un elefant. dar ochii lor fierbinti sunt cea mai teribila imagine a lor. atunci cand te privesc, simti toate pacatele tale cum se aglomereaza intr-un singur loc din inima. si atunci, aceasta pocneste. iar lighioanele astea ale iadului iti iau sufletul. asa ca e mai bine sa te feresti de ele. pentru ca nu ai scapare daca te-au gasit. si pustiesc locurile in care stau, arunca flacari si cauta mereu victime. atunci cand nu au treaba cu oamenii se bat pentru suprematie cu celelalte fiinte. ceva intre ingerii pe care ii stii tu din povestile cu Biblia si vulturi. o combinatie ciudata de corpuri. uneori, sufletele facute captive de lighioane, sunt recupoerate de ingerii-vulturi. uneori…. tot acestia opresc de cele mai multe ori ca lighioanele sa vina in satele si orasele oamenilor. au pus un brau magic in jurul muntilor si doar, demult, acum o mie si ceva de ani, o lighioana a reusit sa fuga si sa dispara in lumea oamenilor, spre Anglia. nimeni nu a gasit-o vreodata.
Aari era captivat de povestea acelui om. acum, statea si privea inainte, in scaunul din fata si vedea tto ce calatorul ii povestea. erau povesti care ii ridicau pulsul. erau povesti care il faceau cumv sa se simta viu. erau povesti care ii parea reale. poate pentru ca ele erau reale! ata tde simplu…atat de simplu….
– ce zici de povestea mea, Aari? o crezi? dar zambetul calatorului spunea ca el stie ca aceea e o intrebare retorica. si parca tot cursul acelei vieti monotone se opri aici.
Avem nevoie de tine, Aari. Avem nevoie de toti cei ca tine. nu ne mai este usor sa luptam cu fiintele alea. avem nevoie de puterea ta. avemnevoie sa vii acolo. nu esti doar un copil. mintea ta ne da putere, mintea ta ne face sa existam peste lighioanele alea. nu-ti fie teama. cu noi, vei avea puterea de a lupta cu privirea lor. nu trebuie decat sa fii tu insuti. am ajuns primii la tine, pt ca in orice moment lighioanele pot iesi din cercul lor si pot lua pe cei de care noi avem nevoie. Avem imensa nevoie de tine, Aari!
baiatul isi sprijini capul de scaunul din fata. se juca asa, cu pielea fruntii in el..si se gandea. nimeni nu stia la ce se gandeste. nici chiar calatorul, care putu sa isi dea seama astfel de puterea copilului. secundele treceau mari si grase pe langa axul timpului din acel autobuz. vocile copiilor, zdranganitul autobuzlui sua orice altceva era ireal acum. copilul statea cu ochii inchisi si trangea din pleoape. da, ar fi putut sfarama o piatra intre ele. da, ar fi vrut sa schimbe tot acel curs al vietii lui. al vietii lor. in bine.
– da. vreau.
– Opriti, va rog, autobuzul. acesta se opri. si cand pleca, in urma lui ramasera un copil de mana cu un om mare. si o luara, incet, spre munti…

Nimeni din autobuz nu a putut sti ce s-a intamplat cu exactitate. nimeni nu isi aducea aminte cu claritate drumul spre sat, nimeni nu stia ce se intamplase cu Aari. cativa copii isi aduceau aminte de un calator pe care il luasera pe drum si care s-ar fi asezat langa Aari. dar semnalmentele lui erau inexistente.
Familia inmormanta dupa cateva luni un sicriu gol. iar dupa un an, Aari avu un fratior. iar amintirea primului lor copil incepu sa dispara. poate din dorinta parintilor de a scapa de durere si greutatile cosmarurilor. pana cand, intr-o buna zi, Aari disparu din amintirea lor.

Iar un calator povestea, dupa multe pahare de whisky, in pub-ul din centrul satului, legende din alte timpuri, cu lupte dintre bine si rau, legende cu un vultur inger care lupta cu demonii din munti…

10. October 2007 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *