Plecarea

Linistea a fost sparta de rapaitul agresiv al unei mitraliere M-42, aflate in transeele nemtilor. Gloantele aruncau mici bucati de pamant in aer, in timp ce castile soldatilor romani se retrageau spre albia transeelor. Imediat, dinspre acestia incepura rafale de mitraliere care pana de curand fusesera in acelasi hambar cu M-42. Dupa deschiderea facuta de mitrlaiere, concertul de de strigate de lupta incepu. Soldatii puneau pusca la ochi si trageau inspre dusmanul care nu se vedea, dar erau siguri ca undeva, dupa ceata diminetii se aflau inamicii.

Strigatul lui fusese semnalul care se detasa dintre toate acele zgomote mecanice.

– Nea, Avraaaameeeee, nea, Avraaaaaameeee… m-au nimerit, nea, Avraaaameeee… maaaamaaaa… ma arde, nea, Avraaaameeeee… maaaamaaa mea … o sa mor. ultimele cuvinte au venit trist si sec spuse, parand a nu avea nicio implicare din partea ranitului. un capitan se dadu spre el, pe sub ploaia de fier:

– Ce e, ma?

– Nea, Avrame..m-au nimerit nemtii…o sa mor…sa ii spuneti mamii ca am iubit-o si sa nu uite sa aiba grija de salcami.

– Ma, prostule, nu o sa mori. nu mori tu asa usor in mana mea. stai putin sa vedem ce avem in geanta sanitara. bandaje, fase, iod se amestecau pe rana din dreptul pieptului tanarului soldat Lazar Mihai. fiecare pansamewnt apasat pareaa ca il linisteste mai mult decat precedentul. stropii de iod il aruncau in realitatea din jur pentru cateva fractiuni de secunda, ca pansamentele sa il readuca inapoi. si tot acest joc nebunesc, sub acea oda monstruoasa de fier si pamant care acum parea a fi un cantec al unor zeitati titanice. bum-bum-bum-bum….urmat de un ratatatatatatata si, parca, undeva, urlete luate in diverse octave. cat poate tine toata aceasta creatie? cerul se ivea albastru cu pete albe si gri printre genele lui incovoiate de tarana si lacrimi. pleoapele deveneau grele, iar sangele pulsa din ce in ce mai nervos prin ele. si prin totul corpul. astfel, obositi, ochii doreau sa doarma putin, doar cateva secunde, in spatele durerii. si linistea astea veni sub cerul albastru. si gloantele si pumnii de pamant se faceau din ce in ce mai mici si putu sa treaca printrel ele, sa se ridice deasupra pamantului.

observa cumva un camp verde deasupra lui prin care vantul batea usor si in secunda urmatoare o durere surda ii acoperi corpul. un raset de fata il mira si il trezi cumva din durere.

– Mike, haide..nu te mai prosti. nu inteleg ce vrei sa imi dovedestiprin asta, dar inceteaza sa te mai arunci in sus si in jos in iarba. tanara bruneta tunsa scurt, cu o privire blanda si vesela il privea cum se incovoieste de durere. “O fi adevarata durerea?” era gandul predominant din mintea ei.

dar el ce gandea? el nu intelegea nimic. iesise cu Krista la picnic si, deodata, acel vis in cele cateva secunde. mintea lui era impiedicata de niste fire ascunse sa treaca dincolo pe drumul cognitiei. durerea de cap se acutiza, dar reusi sa se ridice cumva, cu gesturile unui om beat.

– Krista…tu esti , nu? mi-e cam rau…hai acasa.

– Iubitule, chiar ti-e rau? am inteles ca ai niste glume cam copilaresti, dar nu-miplace culoarea ta….ok..hai ca mergem.

in pat, acasa, cu o perna sub ceafa, se linisti intrucatva. Iubita lui avbusese grija sa nu ii lipseasca nimic in acele ore in care delirase in pat si statuse cu el intreaga noapte. Mike isi simtea capul imens si pulsand de parca betia vietii lui tocmai avusese loc in noaptea precendenta. si betia vietii lui avusese loc acum multi ani, cand avea vreo 15 si dadusera foc usii casei sefului ku-klux-klanului din zona. dar acum…acum durerea parea imensa…si cand se gandea la ea, devenea si mai puternica. ii acapara orice punct de reper din casa, incat pana si oglinda de deasupra ii transmite ca este sub vraja ei. paharul de aspirina ar fi trebuit sa fie un inger salvator, dar acesta il privea cu rautate. nu putea intelege ce i-a provocat aceasta durere. si visul ala..de unde venise?..fara o baza in ceea ce vazuse in viata lui. pentru ca stia ca visele provin din subconstient si au o baza in viata reala. dar asta?

cumva, adormi. si zilele urmatoare aveau sa fie din ce in ce mai calme. doctorii nu ii gasisera nimic, iar linistea lui il recucerea si aducea inapoi in viata. si la birou. mai ales la birou. cata placere ii facea acest lucru. nimic nu se compara cu secretara aspectuaosa dar proasta ca un capsator a sefului si care nu intelegea nici cum sa scrie un numar in memoria telefonului. si colegii simpatici si ipocriti care il intrebau mereu de Krista, plictisiti probabil sa-si spele mainile (oare?) dupa cele 2-3 minute de stat in wc. sau colegii din birou care erau preocupati de activitatea lor precum furnicutele de musuroi. isi dorea sa fie un mare bocanc. si tot ce sa vada sa fie zeama rosie-galbena cum se prelinge pe sub cauciucul talpii. inspira si expria de cateva ori si intra pe usa cladirii.

portarul era prea atent cu reluarea unui meci din seara precedenta, asa ca isi continua drumul spre lift. acesta veni destul de greu, iar usile se inchisera calm in urma lui. muzica din difuzoare curgea lin spre urechile lui, iar mocheta dormea pasnic sub perechea de sneakers. pana cand la un moment dat, gri-ul l-a inconjurat. da, culoarea gri era in jurul lui intr-un spatiu indescriptibil, parca nor, parca incapere si,intr-un fade in naucitor, zgomote de razboi incepura sa se pravaleasca asupra lui. incerca sa isi puna mainile in cap, dar nu reusi. erau amortite cumva si picioarele se inmuiara subit.

– nu mori tu cu mine de fata, mai, taca, ma…te fac io bine, ma, prostule. stai asa.

gandul pentru Krista. gandul pentru Krista. gandul pentru Krista. lui Mike ii veni repede in minte acest gand despre un gand. trebuia sa il tina cumva intr-o realitate. dar ce insemna realitate cand in tot amalgamul ala de sunete, lumini, zgomote si cantece din iad el vedea, parca, traind, imagini intr-o limba ciudata dintr-un razboi necunoscut si indepartat in timp.

i se parea ca e subiectul unei butaforii, unui mis-en-scene sin perioada copilariei si a vizitei la muzeele armatei americane. cumva parea ca vede acel corp ranit si ingrijit de un alt soldat care se ferea din calea gloantelor. lacrimi mari ii navalira pe obraji. gandul pentru Krista i se parea prea real pentru momentul asta si voia sa renunte la el. lacrimile i se scurgeau pe maini, pe corp si se adunau cumva in dreptul pieptului. durerea din acel loc parea ca il arde, parea ca acolo este menita sa fie. daca in primele momente teama era ca o pelerina care il acoperea, acum o stare de clam parea ca este noul lui outfit. nu ar fi vrut sa se impotriveasca acestei ciudate situatii, nu ar fi incercat sa se opuna cumva prin vreo rugaciune, asta i se parea normal. sufletul lui se intorcea acasa dintr-o calatorie care nu fusese a lui. acum intelegea ca nu corpul trebuia salvat, ci menirea lui era sa ii elibereze sufletul comun cu a soldatului muribund (el?).
Rosti, in limba aceea ciudata care parca era a lui acum:

– Nea Avrame, parca ai aripi…

si inchise ochii privind spre cerul albastru cu pete albe si gri. totul se strangea precum varful unui con, el aflandu-se inauntrul acelei forme geometrice. iar gandul pentru Krista se departa usor pentru totdeauna, lasandu-l singur spre varful acelui con din care aparea o mica raza de lumina. disparitia gandului pentru Krista nu i se parea ciudata, ci simtea doar cum destinul lui si universul se impaca, cum sufletul lui se linisteste dupa zeci de ani de nonsens metafizic. Acum, sufletul lui putea sa doarma.

10. October 2007 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *