Playground Hate

Corzile pluteau pe sub cele două fetiţe, iar zgomotul de sandale ce atingeau ritmic asfaltul era singur pe o raza de câteva zeci de metri. Atmosfera din faţa bisericii catolice veche de 500 de ani era destul degri pentru o dupa-amiaza de vineri.

Cele două copile, divizate de culori, una blondă, respectiv brunetă, avea ceva in comun: buclele zburau în toate direcţile în timp ce săreau peste funia cu două mânere de lemn…

Unu-doi..unu-doi..unu-doi…unu-doi-trei…unu-doi-trei…vocile se amestecau cu sunetul sandalelor ce se lipeau/dezlipeau de pavimentul din faţa bisericii.

Şotronul de sub ele părea însingurat. Azi nu avuseseră timp pentru el, ca nici pentru toboganul şi morişca din părculeţul de peste drum. Părculeţul era vegheat de o mică pădurice despre care se spunea că pe vremuri servea ca loc de spânzurat al condamnaţilor la moarte.

Dar acum, la nici 100 de metri, cele două fetiţe se jucau. Avea cam 50 de metri până la casă, iar mama lor încă nu le chemase pentru masa de prânz. Din când în când, arunca o privire către ele. Le iubea enorm, ştia că nimic nu o va putea despărţi de ele… Un piuit straniu şi apa era fiartă. Scoase capul pe geamul uşi de la bucătărie. Fetele nu se zăreau. Secundă de panică. Se gândi ce sa facă. Se uită după ele. Corzile erau aruncate pe jos. Vântul care bătea era parcă prea rece. Începu să tremure şi senzaţia de genunchi moi era tot ce siţea acum. Şi cum genunchii moi nu erau de-ajuns ceva o împinse în picioare, mai să cadă. Se ţinu de tocul uşii.

Cele două fete chicoteau la picioarele ei. Intraseră prin spate şi se gândiră să îi facă o farsă. Mama oscila între a le certa (ceea ce şi făcu, într-un final) şi a le lovi(ceea ce nu făcuse niciodată şi nu va face niciodată, aşa că la naiba cu gândul ăsta!).

Le trimise să îşi ia corzile şi să vină la masa. Apa pentru piure era aproape gata. Vântul intră la un moment dat in casă şi dădu peste cap o parte din faţa de masă aşezată cu grijă pe ub tacâmuri şi veselă. O aşeză la loc, netezi cutele (era mereu atentă la chestiile astea) şi seduse în grabă către oala în car evă pregăti piureul instant. Se uită la friptură, era totul ok in cuptor, verifică salta, erau toate tăiate acolo…a!uitase să pună şerveţele. Gata.

Chemă fetele. Le mai chemă încă o dată. Vântul năvăli cu putere a treia oară.

Nu se zărea nimic. Era răcoare, dar şi umed. Un miros parcă de ciuperci şi iarbă udă.

Băiatul nu putea să vadă nimic. Zgârâia uşor ceva ce simţea a fi uşa din lemn de care se lovise când fusese adus. Lacrimile se uscaseră demult şi ochii parcă îi ardeau ca două sfere incandescente. Hainele erau sfâşâiate, de sub unghii începea să iasă sângele. Îl ustura, dar continua să se lupte cu uşa care nu dădea nici un semn că ar putea ceda. Nu voia să spună că era un război prea mare pentru el, ci că e doar un război prea lung. Dar care va fi câştigat.

Nu le zărea afară şi se gândea că iar îi joacă o farsă. Nu avea cum să ştie că peste 3 ore , casa îi colcăia de poliţie care încerca să adulmece orice urmă a vreunei posibile răpiri. Telefonul suna non-stop, poliţistul desemnat să urmărească orice convorbire era atent. O psihologă avea grijă de ea. Îi ţinea mâinile între ale ei. Erau totuşi prea reci. Nu, nu avea nevoie de injecţie. Spunea că se va descurca aşa. Reuşi să înghită o gură de apă plată, dar care păru suficientă pentru orele, zilele (?) ce vor urma, poate. Nu reuşea să alunge ţipătul prelung de oală sub presiune care îi invada tâmplele. Pur şi simplu nu putea. Şi totuşi se decisese să râmână tare pentru ele. Probabil că ăsta era instinctul matern. Acum avea să îl simtă în toată puterea lui. Lăsă capul uşor, pe spate. Alunecă în canapea. Adormi. Nu voia. Probabil pastila oferită de asistenţa medicală… Forfota în casă continua.

Câteva lacrimi căzură pe pământul bătătorit. Mirosul de iarbă umedă şi ciuperci parcă înlocuia aerul. Pumnii mici strânşi se ascundeau în stomac, ca urmare a încovoierii accentuate a corpului. Nu exista nici o urmă de plânset. Era prea linişte. Poate doar o ureche fină să audă lacrimile cum cad pe jos, dar cine să aibă o ureche fină acolo?

Unghiile însângerate se opriră. Nu mai puteau continua. Încercau să se vindece în hainele rupte şi pline de mizerie. Câteva săptămâni continue de purtare se simţeau pregnant în uzura lor. Un colţ cu o gaură pentru un şanţ pentru nevoi. Mirosul însă râmânea. Atunci când mirosul de ciuperci şi iarbă umedă nu era suficient de puternic (probabil după ploaie), acesta îşi făcea loc vijelios în nări.

Oamenii doreau să îl spânzure, pe locul din faţa bisericii. Aşa cum cerea tradiţia. Pentru ceea ce făcuse el, nu merita mai mult. Ar fi vrut tortura, dar legea printr-un edict împiedica acest lucru. Şi altfel, cum ar fi dat o asemenea grozăvie? Nişte oameni respectabili, să tortureze un om, indiferent de ce ar fi făcut?! Nu găseau cuvinte pentru a-şi manifesta ura. Îl scuipau şi îl jigneau, aducându-i aminte de strămoşi. Cuvintele lor erau incoerente, contau doar sentimentele faţă de bestia din faţa lor. Care nici măcar nu îi privea. Ar fi vrut să îl linşeze. Şi probabil că ar fi reuşit, dacă nu ar fi fost păzit de bărbaţi vânjoşi, reprezentanţi destoinici ai puterii. Privirile lor nu aveau decât ură. Femei, copii, bătrâni şi bărbaţi deopotrivă, aruncau din când câte o piatră însoţită de cele mai negre gândui. Dar aveau mereu grijă să nu nimerească vreun paznic. Nu ar fi vrut să îi vadă furioşi. Aşa că îşi continuau pleiada haotică, precum o masă de gelatină într-o farfurie. Şi uitaseră că aşteptau în ziua aia o decizie.

O iubise enorm. Pentru că ea era totul pentru el, în vremurile în care toate sufletele păreau hăituite şi alungate de la o uşă la alta precum nişte căţei în zile de ploaie. Orăşenii îşi aruncau mizeriile şi fecalele în drumul care devenise un râu infect. Şi parcă râul ăsta îşi trimisese energiile în fiecare casă, în fiecare cameră, în fiecare pat, în fiecare scaun, în fiecare minte, în fiecare suflet. Şi totul devenea negru în momentul acela. Oraşul se întuneca treptat, deşi zilele se succedau la fel de normal şi nici un fenomen meteorologic straniu nu avusese loc în ultimele zile.

Şi gândurile pentru ea îl ajutaseră să nu lase energia izvorată din mizerie să îi cucerească mintea dar, mai ales, sufletul. Ochii îi erau umezi când se gândea la ea şi de-a dreptul umezi de fericire când ştia că avea să îi bată la uşă. Niciodată nu îi mărturisise gândurile lui macabre. Poate erau prostii. Desigur, avea să le uite (şi un gând mic, aproape insesizabil îi spunea că nu se va întâmpla vreodată asta). Oare ea simţea aşa ceva? Nu îl interesa, credea el. Acum era cu el. O putea sorbi din priviri în primele secunde ale ei în locuinţa lui. De fiecare dată, pentru că avea să viseze cu ea, atunci când se alergau pe câmpul de lângă oraş. O primi în braţele lui şi o iubi.

Lacrimile nu mai cădeau pe pâmânt. Se opriră. Iar dacă am fi avut acea ureche fină în locul întunecat, plin de miros de iarbă udă şi ciuperci, am fi auzit, bătăi slabe de inimă şi un suflu cald, uşor. Parcă nici sferele calde din globii oculari nu mai erau la fel, temperatura lor scăzând treptat. Şi sufletul?

Oamenii îl urau. El stătea acolo, complet detaşat de ceea ce era în faţa lui. Nu făcuse nimic. Pentru ce să o fi făcut. Îl acuzau degeaba. Ha! Dar ce gând complet absurd. Nu putea face aşa ceva. Era în destinul lui să se afle acolo? Poate. Erou? Nu credea. De ce? Nu salvase nimic. Sau pe nimeni? Dimpotrivă. Sau salvase ceva mai mult de atât? Continua să ia pietre, înjurături şi flegme. În timp, îşi dădu seama că flegmele şi pietrele sunt cel mai uşor de îndurat. Normal. Vorbele la adresa străbunilor îl dureau cel mai tare. Anormal altfel. Gândurile pentru ea îl ţineau în viaţă. Ar fi putut să îşi înghită limba. Dar ce dovadă de curaj ar fi fost? Trebuia să îndure până la final. Care final? Cel decis de consiliul înţelepţilor satului.

Nu se apărase în faţa lor. Ar fi fost ridicol. Ar fi avut totuşi o şansă. Să nu moară spânzurat, ci pe rug. A naibii opţiune. Aşa că decisese să tacă pe toata durata procesului.

La început nu putuse să răspundă cumva. Era paralizat de orice gând. O uciseseră cu sânge rece, dintr-o lovitură de topor. Nu putuse face nimic, era strivit şi mintea îi aluneca uşor în nebunie. Ce nebunie! Un iad al minţii lui, pentru că asta voia pentru el. Din cauza lui, ea era moartă. În urmă cu mulţi ani s-ar fi părut desuet, învechit să suferi pentru cineva de sex opus. Până la ea.

În timp ce mergea să se întâlnească cu ea la locul lor, de la marginea câmpului, trecu prin pădure. Iar de sub un copac părea că aude ceva. Ceva ca un animal care abia se mişca şi care scâncea foarte încet. Voia să treacă mai departe, dar curiozitatea îl împinse sa stea pe loc. În timp ce avea toate gândurile astea, un foşnet se auzi şi în secunda următoare se aruncă într-un tufiş din care putea urmări ce se întâmpla. Un miros de ciuperci şi, parcă, iarbă udă îl linişti pentru moment. Două pelerine se apropiau de locul în care auzise mai devreme sunetele. Urmări atent. Se aşeză pe burtă si privea de după un maldăr de frunze adus de vânt probabil în dreptul tufişului. Una din pelerine scoase ceva de sub copac, ceva care parcă se zbătea încet…foarte încet…un pui de animal? Scâncetul era de copil. La un moment dat, când una din pelerine se întoarse, se aruncă şi mai adânc în maldărul de frunze şi speră să nu fie observat. Dar în fracţiunea de secundă văzu ceva care îi făcu sângele să îngheţe. O faţă lividă, fără privire, fără viaţă, exprimând parcă nimic, dar de o putere înfricoşătoare. Inima îi bătea repede. Din ce în ce mai repede. În nebunia lui combinată cu panică din acel moment credea că îi vor auzi bătăile de cord. Dar trecură secunde şi nu se întâmplă nimic. Ridică uşor capul. Chiar în acel moment, una din cele două creaturi, ridică un băieţel în braţe. Copilul plângea f.încet. Dar, la un moment dat, un strigăt de moarte acoperi pădurea şi forţă câteva păsări să îşi părăsească neliniştite şi zgomots cuiburile. Strigătul părea că vine din copaci, din cer, din frunze, din tufişul lui, din crengile uscate, din pământ, din el, din scorburi, din animale, din pietre. Dar venea din copil. O făptură îi rupse capul fără greutate. Sângele ţâşni şi în timp ce una din creturi îl ţinea cealaltă îi bea sângele. Schimbară locurile. Totul dură cam preţ de un minut. Era împietrit. Nu îşi putea crede ochilor. Nu era adevărat. Acei monştri tocmai uciseseră un băieţel….nu putea face nimic. După ce cele două entităţi terminară, dispărură în pădure. Se asigură că nu le mai auzea. Probabil că rămăsese acolo un ceas. Se ridică uşor. Corpul de copil şedea uscat, stafidit, o imagine ce îl făcu să vomite tot ce avea în adâncul stomacului.

Reveni după câteva zile, cu cel mai bun prieten al lui, singurul care îi crezuse istoria. Stăteau la pândă şi aşteptau. Auzise când îşi făcu curaj într-o zi pe-acolo alte voci de copil sub copac. Atunci hotărî să stea la pândă. Îl chemase pe cel mai bun prieten să îl ajute să acţioneze cumva. Stătură 2 zile. Se hrăniră cu puţina pastramă sarată şi băura apa. Iar când aceasta de termină, descoperiră proprietăţile picăturilor de rouă. În după-amiaza celei de a doua zile, se întâmplă. Un vânt puternic le aruncă firimituri de pământ în nări şi urechi. Faptele s-au succes cu repeziciune, încât nici acum sub ploaia de ură, nu şi le putea aduce aminte desluşit. Ştia că săriseră în spatele lor în spatele lor, îi puseseră la pământ. Prietenul lui muri în braţele lui. Salvaseră fetiţele. O creatură murmură muribund că veniseră din viitor să ascundă fetiţele. Ce vorbe incredibile pentru anul 1796! Era şocat, adrenalină îl excitase, aşa că starea lui nu era una din cele mai definite. Dar preţul plătit era prea mare. Acum, cadavrul prietenului şedea inert peste cel al uneia din făpturi. Fetele se uitau uimite la tot tabloul ăsta desprins parcă din poveştile lor. Găsi asupra unuia din cadavrele ciudate (stafidite şi mai mult, devenind aproape plate) un obiect ca o sferă aurie. O mângâie. Fetele dispărură. Se sperie. Fugi cât îl ţineau picioarele şi pentru a-şi păcăli durerea încerca să îşi aducă aminte ce tocmai trăise ăn pădure. Îl gasiseră într-un şanţ cu un zâmbet ciudat.


Acum era aici. Poate era pregătit. Sau nimic din toate astea. Tremura de frică. Dar dacă exista viaţă dincolo de moarte, poate avea să o întâlnească pe ea. Şi să fie împreună. Ce gând…nu voia să îl piardă. Îl avu când mulţimea se linişti, îl avu când consiliul luă decizia, avu acel gând pentru ea când îl înşfăcară şi îl duseseră la liziera pădurii. Imaginea ei apăru atunci când, în funie, privea către biserică. Laţul se strângea uşor. Transpira. Şi o ură cumplită îl cuprinse privind mulţimea din faţa lui. Cea mai puternică ură din lumea cunoscută şi necunoscută dorea să fie. Să fie toţi blestemaţi! Pentru tot. Să nu aibă tihnă nici după moarte, nici în generaţiile ce vor urma. Să fie toţi blestemaţi! Ochii i se bulbucară şi nu mai avea aer. Dar ştia că îi ura din toată fiinţa lui, deja moartea lui…Să fie toţi blestemaţi!…

dar deodată apăru clară imaginea ei….

10. October 2007 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *