Mitko si fata din vis

Ma numesc Mitko. Aceasta este povestea mea. Poate ultima. Sau poate acum incepe totul pentru mine. Sau, revenind, se sfarseste.

Fulgii cadeau unul cate unul. O suta, trei sute patruzeci si cinci, 1000 si acum formau perdele care mi se asezau pe corp. Ce cautam intins pe asfaltul care in cel mai fericit caz putea fi numit “rece”? Urmele de lant de pe spate dureau si tremuratul provenea din acea increngatura de flagelara metalica de pe aproape tot spatele. Și în tot acest timp fulgii cădeau si se asezau pe mine, mii, milioane, pana cand am inceput sa am insule albe pe blugi, pe hanorac, pe maini. Si insulele se mareau…probabil ma voi albi cu totul. Un deal pe asfaltul rece al unui parc din Belgrad. Nu ma puteam misca. Avantajul era ca puteam observa miscarile micilor dansatori albi care nu se opreau. Cadeau si dansau, dansau si cadeau…milioane. Uneori, cand nu puteam respira din cauza durerii, ii putem auzi cum se asterneau pe asfalt, compunand un fel de muzica, un salut pentru noua lor casa, Pamantul. Atmosfera era linistita, vantul se oprise acum…acum cat timp? De cat timp stateam acolo? Cum ajunsesem acolo? Mainile, picioarele si cutia toracica incetasera a ma durea din clipa in care incepusem sa preiau temperatura asfaltului. Si tu? Tu ce cauti aici? Privirea ei imi provoca o durere adanca in maxilar, incercand sa ii zambesc.
Totul incepuse in alt timp, in alta lume, in alta clima, in alt decor, fara fulgi de nea.

Eram in Roma. Il insoteam pe tatal meu intr-o calatorie prilejuita de slujba lui la banca in care fusese angajat timp de 25 de ani. Pentru ca nu puteam sa ratez treaba asta, l-am rugat timp de doua saptamani sa ma ia cu el. Si acum stau si privesc catedrala Sf. Petru. Sunt ortodox, dar niciodata nu am facut mare caz pe tema religiei mele. Spre deosebire de cea mai mare parte a prietenilor mei si a colegilor mei din peluza. Pentru ca am uitat sa va spun, merg in Delije Sever, peluza suporterilor echipei Steaua Rosie Belgrad. De 16 ani, traiesc acolo, imi dau sufletul pentru cele doua culori si nu am pierdut niciun meci acasa. Cu exceptia a catorva cand eram racit sau odata, cand mi-a murit o matusa si am fost obligat de familie sa merg. Si ca asa va faceti o imagine completa despre Mitko, sa va spun ca am luptat, intr-un fel, si in razboiul din ’99. de ce “intr-un fel”? Pentru ca am stat intr-o unitate de transmisiuni din Belgrad, taica-miu imi facuse rost de o pila acolo si anul acela a decurs destul de calm. Cu exceptia noptilor in care bombele sarutau cladirile capitalei. Orice ati crede, razboiul nu si-a pus amprenta asupra mea, mai degraba m-a convins asupra prostiei si prostelii care este de fapt.
Privind catre Sf. Petru, mi-am adus aminte de cele invatate in scoala si incercam sa imi imaginez aceasta piata in urma cu 500 de ani sau 100 de ani. Cum va fi fost totul? Ce aer ar fi respirat acei oameni? Ce intrigi s-ar fi nascut printre coloanele din jur? Cum ar fi sunat copitele cailor pe piatra? Si slujbele pontificale si murmurul gloatei adunate pentru iertarea pacatelor? Care vor reveni mereu, cu altele sau cu aceleasi intru iertarea divina. Si mirosul taranilor amestecat cu cel de baliga de cal. Armurile garzii elvetiene asigurand clericii impotriva oricarui nebun care ar fi incercat sa intre in Catedrala. Si zilele unice in viata multora cand urmarea cu sufletul la gura, inchinandu-se, mai mult sai mai putin adanc, catre locuinta unde papa murea. Si apoi, catre hornul de unde avea sa iasa fumul alb. “Habemus papam!” si toate uralele aveau sa se auda in Vatican, in Roma, in Lazio, in Italia si in toata lumea, crestina sau pagana.
La hotel, tata ma astepta calm, fumand tigara dupa tigara
Nu te lasi?
Incepi ca stim noi cine…o sa ma las cand doctorul imi va spune: “Milos, esti cu un pas in groapa. Daca mai tragi un fum, il vei pune si pe celalalt in groapa”. Atunci ma voi opri. Si cand voi simti ca harca e aproape, o sa trag un ultim fum. Pana atunci, zi-mi cum ti se pare Roma.
Superba, tata. Cum sa iti multumesc vreodata ca m-ai luat cu tine?
Stii cum?
Da, stiu. Dar nu pot. E lumea mea. Acolo sunt liber…
Mitko, eu si proasta de ma-ta te-am crescut bine, ai fost la cele mai bune scoli, esti un copil frumos si voinic, destept si cuminte in tot restul timpului. Chiar trebuie sa mergi acolo?
Da. am avut discutia asta de mii de ori si o sa o mai avem. Nu ma poti lamuri. Acolo apartin. Acolo, sufletul meu zboara pana la cer si inapoi. Doar acolo simt ca plutesc.
Asa spuneai si despre Milena. Trebuia sa va casatoriti atunci. Il stiu pe tac-su; e un om gospodar
Da, stiu si povestea asta. Nu a fost sa fie. Era prea rece pentru mine.
Prea rece ca voia sa stea cu tine, dar tu te tineai dupa golanii aia…
Tata, te rog. Ma simt prea bine ca sa avem discutia asta aici. Majordomul ala se uita cam urat. Hai sa profitam de momentele astea, te rog. Uite, promit ca nu ma gandesc la nimic altceva decat la locul asta in astea 3 zile care au mai ramas sa stam aici. Ok?
Ok… raspunsul lui Milos Petkovici veni trist, ca un armistitiu impus. Ma iubea enorm, dar credea puternic ca stadionul ala era ceva care i-l putea lua odata pe fi-su de langa el. Alunga lantul de ganduri si ma imbratisa. Am intrat in hotel, am mers la restaurant si in circa o ora, doua portii de spaghetti se digerau in burtile noastre in camera pe care o aveam rezervata.
Mitko, diseara trebuie sa ma duc la cina aceea oficiala. Blestemata sa fie! Nu-mi plac prostiile astea, dar e obligatie de munca. Sper ca nu te rog prea multe, dar faci ceva pentru mine?
Ce? intuiam raspunsul. Urma sa ma roage sa il insotesc. Te rog, sa nu fie asta!
As vrea sa te rog…de fapt, te implor sa vii cu mine diseara. Nu vreau sa ma simt singur..sunt colegi din alte tari, dar toti se uita intr-un fel aparte la ciudatul habotnic din est. Te rog mult…
Nu il puteam refuza. Asa ca am inchiriat doua costume de la hotel si pe la un sapte, ne-am prezentat la ultimul etaj al hotelului unde avea loc supliciul. Poate paharele cu sampanie care ne-au intampinat sa fi avut vreun efect, dar brusc lumea nu mi se parea atat de scortoasa precum parea inainte sa venim aici. Cativa baieti de varsta mea, cateva fete (probabil si ei sau ele veniti cam pe aceeasi “filiera” ca si mine…). Cativa s-au dat in vorba cu mine. Cateva fete mi se pareau destul de interesante. Toti erau din prin colturi indeparate sau apropiate ale Europei. Si toti ma intrebau despre razboi. Nu imi facea placere, dar le raspundeam. Le captasem atentia si paream bunul bastinas ale carui povesti sunt ascultate de catre civliizatul conchistador. La un moment dat, am simtit ca ma sufoc. Mi-am cerut scuze si, insotit de un pahar de ceai rece, am fugit aproape catre balcon. Roma isi dezvaluia de acolo parte din frumusetea ei. Si, da, era superba la apus. Atatea culori, in cer si pe pamant. Un zumzet abia perceptibil se putea auzi. Poate mi se parea, poate chiar exista. Am iubit enorm acel moment. Soarele adormea putin cate putin, aruncad impresia lui asupra unei alte zile pe care o guvernase. Am inspirat adanc si fara sa-mi dau seama m-am inecat cu o gura de ceai pe care tocmai o luasem. O tuse agresiva pusese stapanire pe mine. Am pus paharul deoparte si ma tineam de balustrada, incercand sa inspir. O pereche de brate m-a luat din spate si o metoda Heimlich ad-hoc m-a ajutat sa imi revin. Salvatorul meu se zarea prin ceata, nu puteam vedea de la forta cu care tusisem. Era totusi o salvatoare. Satena, ochii mici verzi, dar vioi, un corp decent si un zambet care ma intreba daca sunt bine.
I’m ok. Thank you. Cuvintele ieseau, dar nu fara usturimea de pe gat. You did a great job…am rasuflat….my name is Mitko. I’m from Serbia.
Hi. zambi. Zambetul acela, dupa salut, ma privea si acum. Zambetul acela avea sa ma urmareasca mereu cand aveam sa o vad in realitate sau in gand. Sau in vis. I’m Nora. I’m from Trondheim, Norge..sorry…Norway. I hope you are ok.
Yes, i’ll live. Am incercat sa zambesc. Dar orice zambet in momentul acela parea un biet pelerin in fata divinitatii.
Si pentru ca bietul pelerin mai avea de trecut o proba, in acel moment din boxele pe care nu le auzisem pana atunci, una din cele mai frumoase melodii din istoria umanitatii avea sa imi mentina farmecul ei asupra-mi. O varianta remixata a lui “Angel”, de la Massive Attack ma purta undeva departe si totusi ramasesem acolo, privind-o pe Nora. Nu mai stiu cand am stat ca prostul asa, dar clipele alea m-au facut sa zbor si sa cad, sa zbor si sa cad, de zeci de ori…unde eram? De ce nu ma pot misca? Atat de multe intrebari pentru un moment atat de simplu…
Mitko, I go now. I’ll finish up my cigarette and I’ll go. My father waits for me. Nice talkin’ to you. I hope i saved your life well.
aaa…ok…i thank you…you may say…you’ve saved my life….aaaa…..si in acele momente, am fost cel mai idiot om din lume. Cel mai tantalau. Regele dobitocilor. Nici un id de IM, nici o adresa de mail, nici macar numele complet nu am putut sa i-l cer. Momentele mele de mutenie si infantilism priveau cum Nora se indeparta spre sala. Ma uitam la ea. Parea un inger si nu exagerez cu nimic. Poate chiar fusese ingerul meu. Poate atunci ar fi trebuit sa mor. Sa trec dincolo. Dar a trebuit sa vina ea. Cand ma trezisem din reverie si mi-am adunat fortele, am inceput cautarea prin sala. Nimeni nu o vazuse, nimeni nu stia de ea. Tipic pentru un film stupid. Ce puteam face? Unde as fi putut sa merg sa o caut? De ce am fost atat de bou? De ce nu am putut fi macho si puternic atunci cand trebuia? Am fost un prost doar sorbind-o din priviri. Acum o sa raman cu asta…
Mitko, hai sa mergem! Vocea lui taica-miu depasi toata adunarea si se impreuna ciudat cu ultimele acorduri din Angel.
In seara aceea a trebuit sa ma scuz de cateva ori ca sunt obosit pentru a justrifica mersul si comportamentul meu de zombie. Probabil ca Petkovici senior era obisnuit cu mine. M-am aruncat in pat, am luat perna in brate si m-am intors de pe o parte pe alta cateva minute (sau ore) pana am dormit…
Si in ziua aceea ne-am regasit de parca nici nu as fi pierdut-o. Ne plimbam pe strada aparata de castanii care sopteau povesti vechi de zeci de ani. M-am ciupit si a inceput sa rada. Radea si eu ma topeam putin cate putin. Ma intrebam cat putea rade. Pana ma voi topi definitiv? Si ne-am plimbat si pe alte alei si am privit orasul de pe o colina. I-am povestit despre Roma, despre istoria ei, despre primul ei pagan care a cucerit-o, despre evul mediu. Ma urmarea atent si ii multumeam Providentei ca mi-a dat puterea sa pot inchega fraze coerente. Ma simteam intr-un fel in care nu ma simtisem vreodata in prezenta unui om. Puteam sa jur ca era ceva magic. Stateam cu ea pe ruinele fostului forum si ne povesteam vrute si nevrute din viata noastra. Tot ce imi spunea imi parea precum o carte de povesti. Basme atat de pline de caldura dinspre Norvegia? Ar trebui sa imi schimb perceptia asupra lumii. Si mana ei intre degetele mele. Oare ce simteau in evul mediu cu manusile alea? Pentru ca eu atunci simteam ca traieste fiecare capilar din degetele care ii tineau mana. Si eram cel mai fericit om care s-a plimbat vreodata sub castanii aia. Si clipele acelea vor ramane in istoria universului, precum clipele in care Mitko avea sa isi jure ca fiind cele mai frumoase de la Big Bang incoace. Trebuia sa Ii multumesc. Asa simteam.
Atunci m-am trezit. Atunci a inceput cosmarul diminetilor. Urmatoarele zile in Roma au fost seci, umplute cu activitati din cele mai comune, de la achizitionarea de pliante pana la 2-3 fulare cu AS Roma pentru prieteni. Pozam orice piatra si priveam minute in sir cum scuterele se asaza in fata la semafor si apoi pleaca pentru a face loc altora. Si masinile care le urmau pasnic. Gandurile pentru ea se amestecau cu gandurile mele si uneori ma durea atat de rau stomacul incat mergeam in toaleta restaurantelor sa dau totul afara. Dar nu puteam. Nu iesea nimic rau afara. Ma uitam in oglinzi, vedeam acleasi chip, alte decoruri, alti oameni in jur, aceeasi privire de om nebun pe care o aveam. Sau doar mi se parea. Si cel mai groaznice momente care reveneau dimineata si seara. Atunci, simteam cum mor cu credinta ca voi renaste. Un amalgam de stari.
Nu stiu cum am ajuns inapoi la Belgrad. Vedeam cum telefonul mi s-a umplut de mesaje. Maine, sambata, urma sa fie Derby-ul! Cum naiba uitasem!??! meciul cu grobarii (porecla celor de Partizan) era cel mai important eveniment al toamnei si al primaverii. Acum, in noiembrie, aveam echipa buna si puteam sa razbunam cei trei ani fara victorie pe stadionul lor.
Ce ma speria cel mai mult era ca toata puterea mea disparuse. Pe strada cu castani.
Sambata, am mers la meci. De undeva, din adancul sufletului, am cantat si am iubit echipa. Asta, cu exceptia celor cateva momente din timpul meciului si in pauza cand stateam si priveam fix intr-un punct din gazon. Si acolo, se nastea o strada cu castani si urma sa merg de mana cu ea. Si totul avea sa se incheie cu o rugaciune. Nebojsa, vechiul meu coleg de suferinta din peluza se ruga cu voce tare. Penaltyul a fost executat. GOOOOOOL…..si toata nebunia lumii se revarsase pe stadionul celor de la Partizan, dar in sectorul nostru. Ma imbratisam cu toata lumea, mai erau 5 minute din joc, conduceam cu 1-0 si fluierul final ne-a gasit sarind si cantand nu in cel mai organizat mod. M-am oprit cateva minute. Ma uitam la multimea din jurul meu: exulta, injura adversarii, aplauda jucatorii nostri, oamenii se imbratisau intre ei. Ii priveam cu volumul dat aproape la minimum. Aici puteai gasi oamenii fericiti din Serbia in acele minute. Stateam fix, cu mainile in buzunar si priveam zambind. Si cel mai frumos zambet mi se infatisa in fata ochilor…

Mitko, ale! Haide, odata! Vocea lui Nejbosa suna de undeva din alta galaxie. Fugi, ma! Sunt mult mai multi ca noi…haide! Erau ultimele cuvinte pe care le auzisem dintr-o voce cunoscuta.

Acum, zapada se aseza pe mine si ea zambea. Zambea tacuta, dar atat de frumoasa. Zambetul meu se intiparise pe fata pe jumatate inghetata. Si in urma ei se deschidea strada cu castani si visul incepea; chemandu-ma la ea. Nu mai simt nimic si probabil ca asta e sfarsitul. Dar ce imi pot dori mai mult? O voi visa mereu, acolo unde voi merge. Vom avea mereu castanii sa ne apere. Si degetele ei care se vor juca intre ale mele. Si povestile care ne vor inconjura. Si Roma, cetatea noastra eterna. Pentru totdeauna, ea va zambi in sufletul meu. Printre fulgii de nea, priveam cum aurora boreala se inalta deasupra mea si ingeri ma vor purta departe. Catre strada cu castani, poate.

10. October 2007 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *