Eroi.

articol publicat pe blogul meu de la Yahoo! 360 pe 10 iulie 2006.

Ma bucur pentru Italia pentru ca sunt fericit cand eroii castiga. Sunt trist in adancul sufletului pentru un jucator pe care l-am iubit demult, Zidane, pentru ca a iesit din fotbal cu capul plecat, pe langa Trofeu. Sunt euforic pentru ca am crezut mereu in acesti 23 de eroi si Parintele lor. Sunt trsit pentru ca azi, 10 iulie 2006, se va da o decizie istoria, dreaata, dar trista in istoria fotbalului: retrogradarea echipei Juventus Torino. Finala a avut 8 juventini de-o parte si de alta.


De ce ma bucur pentru Italia? Pentru ca aceia care lupta cu adevarat, cei care vor sa moara in picioare, cei care nu accepta sa traiasca in genunchi merita sa fie sus! In inimile noastre, in istorie, in povestile spuse copiilor. Sunt trist pentru ca nu am parte de asa ceva in Romania. De aceea ma uit si traiesc pentru Italia. Pentru ca Italia traieste fotbalul; Italia, il defineste in tribune, Italia ne invata ce este un catarsis in fotbal.
Pentru ce decade un posibil erou? De ce trebuie sa plecam capul atunci cand ne pregatim sa il ridicam spre cer? Nu stiu raspunsul adevarat, il voi afla poate vreodata sau nu. Dar pot banui ca in momentul acela, imaginea cu aripile rupte insangerate ale ingerului decazut este cea mai elocventa. Nu este nevoie de cuvinte. Este nevoie de lacrimi, este nevoie de regrete, este nevoie de sprijin, este nevoie si de apostrofari, este nevoie de trait momentul. Nu avem ce invata din acele momente decat un singur lucru: suntem oameni. In momentul autoconvingerii ca suntem zei, cadem. Suntem oameni si omul lupta pana la capat in cea mai profunda amprenta genetica.
De ce am crezut in Italia de la inceput? Pentru ca am crezut in eroi. In cei in care se arunca laturi, in cei priviti de sus. Cei care sunt jigniti, cei care acasa au de patimit pentru pacatele altora. Pentru ca au zambitmereu celebrand bucria, placerea de a juca fotbal, placerea duelului sportiv, bucuria de final pe chipul lui Grosso, al lui Buffon, al lui Alex, al lui Rino, al lui Materazzi, al lui Cannavaro. Pentru ca au un Parinte (Lippi) care i-a unit pentru un scop ultim, pentru tricolor. Pentru ca a castigat Finala asa cum a jucat: decis, concentrat, mereu cu capul sus. Precum Cannavaro, indiscutabil omul acestui mondial. Liderul gladiatorilor a privit nemiscat executarea penaltyurilor. Nu s-a bucurat, nu a clipit. Doar si-a transmis energia colegilor lui. Asa cum a facut-o in toate meciurile. Si a fermecat ghetele colegului de club (inca) cand acesta a ratat. Fabio este omul turneului pentru ca a stiut mereu sa lupte. Cu o inaltime cu care nimeni nu incearca sa fie fundas, dar cu o determinare pentru care Spartacus ar fi fost invidios.
Italia a castigat pentru ca a invatat sa fie modesta. Si cine a oferit celmai bun exemplu? Cel care pare ca a inteles: Totti. Italia a fost echipa neobisnuita. Contrar tututor “specialistilor” de fotbal, Italia a atacat la acest mondial. Italia a tacut in presa, dar a lovit mortal in teren. Italia a castigat aproape curat acest mondial, poate cu exceptia acelui episod controversat din optimea cu Australia. Dar toti cei frustrati de acel penalty, au avut parte de unul inexistent impotriva Italiei, chiar in finala.
Azzurri au meritat Trofeul cel mai mult dintre toate echipele participante. Au jucat constant bine si au crezut in fiecare secunda in puterea lor. Urletul de final al lui Grosso si fuga colegilor spre el au fost o eliberare suprema de bucurie. Un sarut al Capitanului pe aurul castigatorilor si cupa zboara spre cer. ITALIA!

Si in acel moment, intr-o gura de tunel, pasind greu, un erou decazut privea surd catre eroii lumii din acel moment, mereu.

Poate nu intamplator, cea mai elocventa propozitie in spijinul luptei umane a aparut pe stadioanele de fotbal din Italia. Trei cuvinte, un singur sens: NON MOLLARE MAI !

10. October 2007 by Alex
Categories: comentarii | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *