Cuvinte pentru pian

Drumul spre casa era acelasi ca in fiecare zi: pe langa magazinele cu dulciuri unde privea ceva mai atent, pe langa cel de instrumente muzicale unde privea si mai atent si pe langa cel de arme unde nu privea deloc cu incantare. Lumea se scurgea obosita spre case dupa o alta zi de lucru, privirile cautau orice in asfalt care le-ar fi putut distrage macar pentru o secunda. Austin trecu de magazinul de arme, merse 100 de metri si se apropie de scara blocului. inspira si expira pentru cateva momente si privi in sus spre balconul lor. Isi indrepta privirea spre usa si intra.
Dusul i se aseza providential in toti porii si se indrepta spre bucatarie. Cele cateva sandwichuri isi aflau ultimele clipe in marea de acid gastric, toata aceasta activitate dand creierului o senzatie de somnolenta pe care Austin o intampina impasibil. Atipi in fotoliu si trecura cateva minute, zeci de minute sau veacuri cand auzi o bufnitura, doua, trei, iar Anges se descalta nervos dupa ce geanta ei zburase spre un colt al incaperii. Se ridica din bratele fotoliului si privi atent catre geanta din coltul incaperii. O puse pe masa.
“Nu era nevoie… Multumesc oricum”, primele cuvinte ale femeii in acea seara.
“Cu placere”… un raspuns din familia toropelii de mai devreme.
“Cum ti-a fost ziua, Anges?”
“Tu cum crezi? Superba, incredibila, de vis….Doamne, ce intrebare pui…” Si cuvintele trecura cu un zgomot ascutit pe langa urechile lui si se oprira in peretele din spate, lasand niste urme adanci.
“Ma duc sa mananc ceva. Sandwichuri…ca doar asta stii sa “gatesti”, domnule….”
“In regula…pofta buna”…
Seara ocupa apasat apartamentul, zona, statul, tara, sfert de glob si mai mult…
Poate adormise vreo doua ore cand din strada incepu sa auda zgomote infundate si strigate. Se gandi la masina, sa nu sara vreo fiinta a intunericului pe ea. Se apropie de geam si dindaratul perdelii, ultimele scene ale unei drame i se prezentau gratis, fara bilet: un batran era batut cu bestialitate de doi tineri veseli de parca pasau intre ei o minge de fotbal. Se uita cum batranul incearca de cateva ori sa se ridice, dar defiecare data, batranul incaseaza o lovitura si mai dura decat precedenta. Picioare si sange, pumni si dinti, cioburi de ochelari si pete de sange pe asfalt. Lumina difuza si jocul de umbre erau un spectacol pe alocuri fascinant in grotescul lui. Cele trei forme, cei doi ingeri ai mortii, cel care avea sa dispara din aceasta dimensiune. Actorii acelei piese din teatrul vietii, ultima pentru ultimul, alta, pentru cei doi. Care pareau niste uriasi, cu umbre din ce in ce mai alungite. Incetul cu incetul, nu se mai auzeau voci, decat lovituri inabusite si gafaituri. Aburi ieseau din organismul contorsionat, precum un steamer care se straduie sa iasa din portul unui fluviu. Cativa pasi in fuga pe trotuarul de sub geamul lui si fuga celor doi de visavis. O varianta macabra a unui concurs olimpic.
“Ti-a placut, nu?! De ce nu ai intervenit cumva?”
Pana sa rationeze, vocea parea venita din mintea lui, de undeva din adancurile subconstientului, cuvinte grele precum balastul care nu elibereaza un balon sa se inalte. Era doar Anges care il privea prin semilumina. Dar privirea aceea continea cateva fraze de care ar fi vrut sa se fereasca precum Neo. Oare Neo putea sa se fereasca de vorbe asa cum se ferea si de gloante? Poate nu si de ale soacrei. Zambi.
“Desigur, e amuzant. Sa stai si sa privesti ca la teatru cum moare un om sau e pe moarte. Cum ai putut sa stai acolo? De ce nu ai scos capul pe geam si sa strigi la ei?! Nu te inteleg…De unde atata slabiciune? Atata lipsa de implicare….Esti incredibil…”
Nu se putu feri de toate cuvintele. Mare parte il nimerira in piept, in frunte, in ochi. Care incepura sa sangereze. Doar pentru o fractiune de secunda. Fractiune de secunda care il tulbura, care nu ii facu placere, pe care ar fi platit o zi din viata sa nu o traisca atunci. Poate semilumina il ajuta.
“Esti patetic…”
Sau poate semilumina nu il ajuta. Ea se arunca in asternuturi (era campioana mondiala. Cea mai frumoasa in opinia lui). Se aseza si el langa ea, langa un mic iceberg fara implicatii momentane. Trebuia sa aiba grija sa nu faca greseala capitanului de pe Titanic. Nu subestima acel cub de ghiata. Acum te gandesti la un pahar de whisky cu care sa il asortezi, iar in secunda urmatoare, iti canta orchestra nebuna. Ce i-o fi indemnat sa cante? Sau era doar o legenda? Poate au fugit primii.. si de dragul unor povesti, cineva a inventat chestia asta care a prins in film…
“Buna seara, domnule Tavan”
“Salut, Austin. Nu ai somn?”
“Nu prea…ai vazut ce s-a intamplat?
“Mda…trist…mi-a adus aminte de o intamplare nu tocmai vesela”
“Ce intamplare?”
“Eeehh…i s-a intamplat unui var de-al meu dintr-o casa din secolul 19. O casa superba, te-ai fi indragostit imediat de ea. Nu ma intreba pe mine in cate nopti am adormit visand la ea… Si intr-o zi, cativa tineri cu ciocane au pornit de sus…in alta zi, o macara cu bila de fier a terminat totul…am plans ceva vreme dupa ceea. Partea amuzanta e ca voi credeati ca vecinii de deasupra v-au inundat, ei nu recunosteau si tot asa. Cred ca iti aduci aminte de acel moment…hihihihi”
“O,da…imi aduc aminte…tu erai? Tin minte ca era sa ne dam in judecata unii pe altii in acel moment. Amuzant”
“Imagineaza-ti cum ar fi fost…”
Austin isi trase usor plapuma peste ochi si adormi.
Ai fi putut spune despre el ca in ziua aceea inca dormea, sau cel putin o emisfera a creierului. Emisfera cu reflexe. Se gandea la acele momente ale teatrului funest. Cum doua vieti, o trimit pe cea de a treia inspre Styx. Cum el privi cu placere acel spectacol. In mintea lui, stia ca nu avea ce sa faca. Nu se putea implica in acel destin. Stia ca asa trebuie sa fie. Nu se intreba de ce. Stia. Stia ca ratiunea ii spunea sa intervina, dar tot ratiunea ii va fi nascut alte si alte intrebari… Asistase la sfarsitul unei vieti. Nu avea puterea, nu ii permitea puterea lui, liberul lui arbitru sa intervina. De ce naiba nu isi putea explica asta in modul uman explicabil? Nu stia. Daca s-ar fi interpus intre destine, ce rezultat ar fi avut piesa de teatru? Sa fi fost prea slab? Sa fi fost prea atasat de drama? Si totusi, murise un om. Titluri de ziar, insa niciunul nu ar fi putut relata tragedia antica de pe trotuarul de visavis…
La serviciu, il lasasera in pace. Ii stiau momentele si atata timp cat isi facea treaba… Acasa, ea ajunsese mai devreme. Cateva cuvinte fara noima, cateva cuvinte fara inteles pentru starea lui. Ea se duse in dormitor. Austin privi catre sufragerie si umbra de langa perete. Se apropie. Pianul incepu sa toarca domol sub mangaierea lui. Aveau o relatie aparte. Scaunelul intinse bratele si corpul se aseza calm. inlatura cele cateva portative de pe capac. Clapele, precum o dantura perfecta decorata cu striatii negre zambeau catre el. Le era dor de atingerea degetelor lui, de combinatiile dintre ele pe care le aseza in melodii, alaturari care incantau cele mai frumoase energii pe care un pian le putea iubi. Lemnul lui si bucatile din metal se aranjau in perechi si dansau prin camera impreuna cu scaunelul care il purta pe Austin in toata acea miscare nebuna. Notele capatau viata semanand cu cete de copii care alergau nebune dupa acel pian zburator si perechile lui de dansatori. Iar Austin statea cu ochii inchisi si visa la note, la operele pe care le aseza pe clape, la melodiile de demult, la istoria patrunsa de ele…
“Esti imposibil…Austin! Inceteaza! Este ora unsprezece noaptea! Tu te-ai gasit sa canti la pian!!! Esti incredibil! Opreste-te!! Nu ai niciun respect pentru mine! Aseara ai stat ca lasul si ai privit cum e omorat un biet om…acum stai si canti la pianul ala…Culca-te, ca maine iar te plangi la munca de oboseala. Hai, noapte buna!”
Vocea nu era tare, era din dreptul usii, a unei femei trezite din somn si fara prea mult chef de o lectie de pian in acel moment.
“Al naibii ghinion!” Gandul lui Austin era compus din aceste cuvinte. “Am uitat sa pun castile”…Si acel moment il facu sa se uite la pian inca o data: “Stii ca ne vom iubi mereu”
“Stiu, Austin. Stiu. Stiu ca va veti iubi mereu”
Si coltul camerei din dreapta sus cum privea el spre pian, se apropie repede. La fel si cel din dreapta. Imediat, urmara celelalte. Pana cand toata camera deveni un punct. Clapele zambira si degetele nu le facura sa astepte. Dansul isi relua energiile. Bucatile de metal si lemn se asezara in perechi si reincepura. Sa fi fost Sonata Lunii? Tot ce e posibil…
Nu putea afla totul…voia sa stie totul…stia pianul toate acestea?
Notele dansau si ele, in timp ce varfurile degetelor abia atingeau zambetul pianului. Iar Austin avea ochii inchisi. Privea prin pleoape in minte, in suflet. Prin perete. Tavanul il ghida spre dormitor. Acolo, Anges dormea linistita. Dormea cu capul aparand dintre asternut si perna. Inima si mintea ii spuneau ca inca o iubeste. Pianul isi continua dansul in acel punct care fusese odata o camera, iar Austin simtea totul undeva in suflet. Cu ochii inchisi.

15. October 2007 by Alex
Categories: nuvele | Leave a comment

Leave a Reply

Required fields are marked *