Dincolo de sfarsit
October 21st, 2009
Liniile albe se pierd în urma mea. Liniile albe se pierd in ființa mea. O stare de calm mă însoțește credincioasă de fiecare dată când ele se succed. Poate ar trebui să mă opresc cândva, să spun “Stop!” destinului și să îl fac să tragă pe dreapta. Fiul Vant al zeilor din jurul nostru imi trece printre geamurile întredeschise ale mașinii care se pierde în zorii zilei spre evadarea mea.
Se ridica de langa mine, un suflet. Altul. In alta dimineata. In aceeasi viata. In aceeasi viata in care pugatoriul e doar un parc imens in care stiu orice luminis. Si pe care il descopar, totusi, mereu.
Am obosit sa aud voci, voci care nu sunt ale mele, voci care urla continuu dupa ajutor. Din peretii camerei ies maini care ma sugruma si imi murdaresc visurile noaptea, imi doresc cosmaruri pentru ca din ele ma trezesc, imi doresc sa avm doar o luna noaptea si nu 4, imi doresc sa avem stele si nu un cer gri, imi doresc sa dorm linistit. Langa tine. Unde esti?
.
“Circul e in oras!” Copiii alearga in toate directiile, chemandu-si prietenii sa vada minunea: animale, oameni ciudati, clovni, magicieni si cate si mai cate care le vor colora viata cateva zile in anul acesta. An care poate ca va trece ca toti ceilalti peste aceasta mica localitate, aflat dincolo de un mare oras, la dreapta din drumul principal, dincolo de un camp, dincolo de o trecatoare, dincolo de o padure, dincolo de o apa mare, dincolo de o alta padure care pare ca nu se mai termina, dincolo de un deal, dincolo de alt deal mai inalt ca primul, iar la poalele lui se afla rupta de lume o comunitate de oameni. Cum au ajuns ei acolo, poate scrie undeva in arhiva primariei. Dar unde e primaria? Nimeni nu cunoaste sensul acestui cuvant, toti se ghideaza dupa ce le spune cel mai batran om dintre ei, care nu mai aude si vede de peste zece ani. Sau sa fie mai mult? In fine, ideea este ca batranul ar sti tot ce trebuie stiut pentru a ghida aceasta comunitate. Iar in curand va trebui sa isi desemneze un succesor pentru ca trebuie sa ii conduca, nu-i asa?, cineva priceput, cineva gospodar care sa ii indemne cand sa planteze, respectiv sa culeaga recoltele. Cineva trebuie sa ii conduca.
Dar circul este o lume aparte, de care cei mari nu ii lasau sa se apropie, niciodata nu existasera contacte intre copii si membrii circului, nu mai mult decat dialogul dintre un clovn si un subiect ales aleator din public. Ochi ii priveau din cusca tigrului si copiii se uitau curiosi, putin speriati, dar dornici sa revada saritura animalului frumos colorat prin cercul de foc. Era singura lor placere pe an, an care se scurgea la fel ca toti ceilalti ani.
Si nimeni nu putea spune de cand vine circul in oras, era o traditie pe care o mostenisera de generatii. La fel, nimeni nu putea spune exact care e placerea acestui circ (aparte de copii), stiau doar ca e ceva important. Cel mai important lucru, ceva care poate ca avea de-a face chiar cu venirea lor aici. Sau poate ca nomazii acestia cu circul erau singurii care ii le aratasera strafundurile lumii in care existau.
.
Sa intri intr-un muzeu si sa fugi voci din tablouri, urlete ale statuilor care isi intind gatul spre cer, strigand dupa ajutor. Primele dati esti speriat, apoi te obisnuiesti. La un moment dat razi de situatia in sine pentru ca, mai apoi, la celelalte vizite sa incepi sa le simti adancurile durerii. Sa le privesti si sa le iei in brate, sa le simti racoarea trupului, inima pulsand dincolo de piatra, panza si lemn. Sa te confunzi cu ele, sa dispari precum un Dorian Gray, in lumea lor desenata de cineva, de un creator. Candva, pentru a isi defini dorinta de exprimare asupra unei forme mai mult sau mai putin brute. Iesirea din muzeu e dificila, mereu alta, niciodata cu energie ramasa. Ce simti acolo, in muzeul straniu al trairilor umane, este menit sa ne faca sa constinetizam ca traim?
“In seara aceasta, circul va prezinta….” afisul marturisea. Un spectacol unic, ca toate de pana acum. Un spectacol unic intr-o seara ca oricare alta.
.
Atunci, in seara aceea, m-am ratacit pe drumul care ducea spre orasul X si dupa ce am trecut prin paduri, dealuri si rauri, de le-am pierdut sirul, am ajuns aici, in localitatea aceasta, rasarita de nicaieri. Undeva, in stanga, pe un camp, am observat asezarea unui circ: un cort mare, custi de animale, alte acareturi. Lume imprastiata. Am intrat in oras si putinii oameni care erau pe strada nu ma priveau ca pe un strain. De fapt, nu ma priveau deloc. Ma gandeam unde sa ma opresc sa cer o informatie, dar nimic de genul hotel, benzinarie sau supermarket nu se ivea in centru. Iar un astfel de orasel nu iti ofera perspective deosebite dincolo de strada principala…
.
Ii va parul negru, precum cerul dintre punctele luminoase care sunt stelele si privirea plina de candoare si bunatate si simt mii de sageti care ma strapung. Nu vreau sa stiu ca nu exista viata dincolo, nu vreau sa stiu ca pot disparea intr-o zi si sa trec in alta lume in care nu voi mai avea sanse ca ea safie langa mine. Atatea ganduri si poate nici nu exista, poate nici nu existam.
.
Priveste!
.
Zgomotul circului se auzi deodata mai puternic si puteam privi in dreapta cum se casca o straduta intre case si care duce spre zona luminata a parcului nomad de distractii. M-am indreptat spre zona respectiva, satul de atatea priviri pe furis sau care ma evitau. Cineva tranti un oblon la un geam pe straduta pe care mergeam si asta ma facu sa grabesc pasii. Ma apropiam de circ, ma apropiam din ce in ce mai mult cand lumina lui ma invada pe mica alee. Nu stiam ce se intampla, parca simteam cum ma topesc si ma scrug in pamant, printre iarba si bulgari de pamant, printre vietati fara priviri spre intunericul atotputernic. Lumina care ma arunca incolo era puternica si am incercat sa ma tin de un perete dar nu puteam nici macar atat. Peretii erau plani, la 90 de grade, pamantul era perete, cerul ma privea dintr-o parte si am crezut ca acolo totul se sfarseste si nu intelegeam nimic. Un chip de clovn ma privea plangand-razand. La naiba! Un clovn sa ma priveasca in clipele astea. Si rand pe rand, aveau sa vina si mai multe figuri de circ: scamatori, animale, echilibriste. Toti ma priveau, iar o fata tanara, nu imi dadeam seama ce rol are in circ, imi lua pulsul.
Realitate?
Un far intr-un truc si multa, enorma oboseala acumulata de pe un drum atat de lung, prea lung, mult prea lung.
.
Ma visam la tara, undeva pe un camp si priveam cerul de sub un copac, printre ramurile sale, cu mirosul graului secerat, mirosul pamantului energic, mirosul aerul cald si uscat, mirosul tulpinii pe care urcau furnici, mirosul frunzelor pe care le batea usor o adiere, mirosul soarelui care imi inchidea ochii, mirosul vietii indepartate.
.
Am inchis ochii si am inspirat. M-am trezit pe un pat de paie, intr-un fel de cort unde se mai gasea un cal ganditor care privea prin fanta de la intrare spre agitatia de afara. Era destul de linistit, ma gandeam chiar ca in tot calmul lui sa nu imi faca un cadou nepretuit. Mai mult cu gandul la substante moarte iesind din cai vii, am invins durerea de cap, m-am ridicat in capul oaselor si am privit si eu afara pe un gemulet. Lumea se stransese gramada in incinta circului si parca tot orasul era acolo. Privirile acum erau relaxate, nu pareau bastinasii inabordabili de mai devreme. M-am ridicat pe varfuri pentru a vedea de ce erau toti stransi, parca in jurul a ceva. Sau cuiva. “Cuiva” pentru ca distingeam, din ce in ce mai clar, vocea ciudata a cuiva. Era o voce pitigaiata! Destul de amuzanta intreaga imagine. Era un pitic! Un pitic cu niste pantaloni verzi (stereotip!), o tunica albastra cu gluga si un par tinut tepi. Si vorbea atat de straniu.
“Domnule pitic, ce tot spuneti dumneavoastra acolo?” M-a pufnit rasul. Acum regret asta, dar atunci mi se parea atat de amuzanta imaginea. Pentru ca demonul ala mic m-a auzit si s-a uitat fix spre mica fereastra prin care il priveam. Si a naibii nebunie, calul disparuse, iar in locul lui aparuse un tip cu un fel de sulita in mana si care ma privea cu niste ochi care ma patrundeau, provocandu-mi o teama neobisnuita. Am incercat sa imi mentin calmul, dar nu doar piticul ma privea, blocandu-ma, dar si lumea stransa, mai ales ca farul de mai devreme, acum cu o intensitate scazuta, era fixat pe cort. Deodata, niste malaci care probabil ca strambau fiare, iar in timpul liber, gaturi de datornici, daudra la o parte acel „perete” de cort si eram deja un spectacol pentru multimea stransa. Ce m-a pus pe ganuri pentru o fractiune de secunda, in acele secunde de acrtiune, erau privirile asistentei. Cu exceptia piticului care avea felul lui infiorator de a ma privi, restul se uitau mai mult din obligatie, parca. Ochi goi, fara lumina, ochi ai unor oameni care sunt condusi de ceva care le oprima dorinta de a trai. O imagine, un fior, m-a trezit la realitate urletul piticului.
„Acum, cum te aperi?”
Recunosc ca pe moment nu stiam ce sa ii raspund, pentru ca nu ii stiam acuzele. Dar de ce aveam sentimentul ca stiam la ce se refera? De ce stiam ca nu sunt ceea ce par a fi si ca totul e infinit mai complicat decat pare? De ce aveam atat de multe amintiri, deodata, in minte si in suflet? De ce aveam o lacrima?
Stiam, in Groapa Marianelor a sufletului meu, ca nu trebuia sa fiu acolo, ca totul fusese un accident, dar in acelasi timp eram si sunt constient ca nimic nu e intamplator.
.
Sunt intr-un vis, in care alerg mereu intr-o gara mica, de provincie, dupa un tren, vreau sa scap dintr-o zona comuna. Si mereu, mereu, mereu, mereu pierd trenul. Visul se repeta la nesfarsit; poate pana la nasterea lumii.
.
Iar astazi stam aici si privim catre inceputul unei noi lumi. Ne-au strans pe toti, incearca sa ne spele mintile, iar asupra multora au reusit. Ma uit deopotriva la demoni care au infricosat sute de ani imaginatia, ajunsi bieti fermieri in acest loc indepartat de lume. Ingeri demni care au adus stiri si au schimbat soarta bataliilor priveau fara continut catre nicaieri. Iar eu, ratacit aici, in acest loc incredibil scriu la lumina stelelor, abia descifrand literele ceea ce vad. O a treia Putere, ceva despre care nici ingerii sau demonii nu pot vorbi, creaturi ale visului, fiintei, imaginatiei si supranaturalului, inchise intr-un loc. Lucru ciudat, se putea imperechea si apareau copii, iar batranul despre care stiam ca ii conduce era doar vorbe care umblau din gura in gura. Fara puteri, aveau imaginatia bogata si deveneau oameni slabi, atasati unui zvon. Mereu ne rugam la supranatural sa ne ajute, incercam sa alungam ceea ce credem ca ne face rau. Dar daca mai exista o cale? O alta dimensiune, ceva ce nu putem cuprinde cu mintea, ceva ce transcede dincolo de fenomenele pe care le-am transpus in religii? Am putea sa jsutificam atatea razboie malefice in numele unor credinte? Atata jihad si atatea cruciade, incotro? Atunci vom fi mici.
Oare unde este Dumnezeu?
Mi-am tot pus intrebarea asta (si, mai mult ca sigur, si ei), in anii in care am stat acolo, in anii in care o fiinta umana ratacita, pe un drum laturnalnic, printre forme de relief variate, dincolo de sfarsitul lumii si inainte de nasterea ei, a scris aceste randuri, inconjurata de creaturi odata atotputernice, acum umanizate.
.
Nu stiu cat o sa raman aici, trebuie doar sa ma integrez.
Fără tine
October 5th, 2009
Atâta vreme, fără tine.
Atâtea toamne, fără tine.
Atâtea visuri, fără tine.
Atâtea lacrimi, fără tine.
Atâta ură, fără tine.
Atâta dragoste, fără tine.
Cu gânduri care poate acum ajung la cer,
atât de greu ne este astăzi.
Fără tine.
Amorf
August 30th, 2009
As vrea sa incep prin a cutreiera marile, poate asa imi voi gasi alinarea in serile in care stelele raman impietrite pentru ca pamantul nu se mai misca. Imi ramane doar mie nemiscat, o piatra amorfa calatorind in univers; eu, unic, pasager privind cum punctele galbene si palpaind viata se intrec prin a imi descrie constelati cu nume mitologice sau nume mistice din liter si cifre din mintile nebune ale unor savanti fara somn. Cutreierand marile pe piatra amorfa sa descopar ca aceasta redevine bucata de paine prajita cu unt si dulceata de visine. Nimic mai mult decat cea pe care o gandeam ca fiind o lume aparte atunci cand, in diminetile copilariei imi imaginam universuri in orice imi putea cuprinde privirea. Privesc prea mult si incer sa traiesc prea mult. Prea mult cand totul este din ce in ce mai amorf. Ingerule! Apleaca-te sa imi asezi visurile, cele care chiar ele imi intuneca realitatea tocmai pentru ca insasi existenta lor le impiedica in a deveni fiinte de lut. Cauta-ma, ingerule pentru ca eu nu te mai pot vedea, nu te mai pot simti, nu mai pot citi seara la lumina zborului tau.
In alta lume, nu necunosuta, dar nici prea placuta….
Pentru ca ai devenit in forme umane…
Pentru ca ai intrat in contact cu entitati umane…
Pentru ca ai simtit din nou…
Pentru ca asa este voia…
Un amestesc de fiinte mai mult sua putin groaznice prin forma lor fizica, montri cu multe capete, si mai multe membre, forme alunecoase, suierat sau urlat, unii isi rod unghiile, altii incearca sa se suie in spinarea altora entru a vedea mai bine (nu car ar avea si ochi pentru asta) spectacolul pe care il ofera Societatea. Societatea care Pedepseste Umanitate. O congregatie veche dinaintea lui Lucifer, o congregatie a primilor Decazuti. Unde sunteti?! Loviturile de ura ii amesteca trupul, carnea, cu focul fulgerelor cu care il ating. Nu plange, ci doar priveste in sus, pana cand albul ochilor il stinge si parca lesina. Aripile taiate, atarnate in un fost arbore, singular, in pustiul semintunecat sau semiluminat. Odata ai zburat.
Du-ma acasa, du-ma departe, intr-un fiord, peste varfuri de brazi care sa imi zgaraie mainile cand incerc sa ii ating. Intr-o biserica de lemn, uitata de sute ani, in negura padurii sa stau sa ma rog la icoane sterse si sa le cer spiritelor crestinate de vikingi sa ma duca pe barcile lor in lumea cea mai buna dintre lumile bune pe care ei le-au cucerit.
Du-ma acasa, du-ma departe, pe sub nori, spre un tarm pustiu din Sardinia, sa privesc peste mare si peste nuraghe, in misterul civilizatiei lor, patrunsa de soare pana in umbra unui pin sub care sa iti citesc poeme sarde din secolul 19, in zgomot de valuri prinse in capcane.
Du-ma acasa, in pustiul de pe Venus sa inspir aerul curat de gaze mortale pentru pamanteni si sa cutreier dealurile si muntii cu zile lungi si sa prind din zbor o pasare albastra, mica si stranie si sa cred ca exista viata acolo. Acolo unde nu se intampla sa fie zgomot, ci doar planeta care conduce ziua catre noapte si noaptea catre zi, pe planeta de peste drum.
Du-ma acasa, acum ca sunt singur, iar ingerul meu sufera, du-ma acasa, din frigul asta, du-ma acasa dintre peretii astia pe care se prelinge apa cu sangele celor torturati in camera de deasupra. Ma rog ca sufletul lui sa zboare departe, mai departe decat gandurile mele, mai departe decat zidurile astea. Pentru ca in timpul bataii pe care o primesti impacat, simti cum bucatile de carne se desprind de tine si se transforma in fulgi de nea care plutesc, iar apoi cad usor, pe pamant. Iar trupul tau este racorit de senzatia de alb care pluteste in jur, iar tortionarii nu sunt decat copii care se joaca aruncandu-si bulgari de zapada.
Noi am vrut doar sa ne urmam un crez, in tot ceea ce inseamna speranta diminetilor cu zambet, al zilelor cu ziare citite in piete in care se intrec arome de cafele, in orase cu tramvaie care sa zboare pe sine si sate unde taranii sa intoarca fanul cu gandul la iubita lor care ii priveste dintre copaci cu merindele pregatite, in scoli copiii sa invete ca stelele sunt libere, asa cum este si spiritul nostru chiar de aici dintre locuri pe care imaginatia umana nu le poate percepe, nici macar un Dante renascut. Acum incercam sa ne transformam in pietre, una cu zidurile, pentru a nu mai simti durerea stergerii visurilor.
Aiud! Sighet! Jilava! Pitesti! Gherla! Canal! Atatea urlete si atatea suflete vii in trupuri care mor.
Noi speram.
Odă
August 10th, 2009
Celor care au crezut.
Glorie eroilor căci lumea lor e îndepărtată. Ei nu știu când și dacă le aducem numele în prezentul nostru relativ, în gând. Glorie eroilor căzuți pentru ca după-amiezele să ne fie liniștite la umbra viței de vie și în gustul dulceței de nuci verzi și al apei minerale. Glorie! Glorie eroilor pentru că au decis să guste pământul, în loc să zboare cu visuri către iubirea lor. Pentru ca noi să simțim, să părăsim, să iubim, să plângem, să râdem, să dispărem, să revenim. Onoare eroilor pentru că ne-au făcut să plângem în brațele mamelor noastre și care ne-au liniștit ducându-ne la pieptul lor. Onoare eroilor pentru că zborul lor în foc și pierzanie a însemnat eliberarea trupului lor de sufletul lor imens. Pentru că tragedia lor înseamnă liniștea noastră de a mirosi teii primăvara și a gândi, scrie, spune, imagina cuvinte și gesturi pentru persoana iubită. Onoare eroilor pentru că stau liniștiți sub iarbă, sub pământ, sub uitare sau sub aducere aminte. Cinstit să le fie numele în Valhala, Olimp și oriunde au plecat pentru a își aduce forțele în slujba zeilor. Cinstit să le fie numele căci dorința lor de a fi liberi ne-a făcut pe noi liberi. Iar ei, morți, privesc tăcuți cum nu știm să apreciem libertatea și să întindem brațele, să devenim cruci al frumuseții, ale iubirii. Cinstit să fie numele eroilor căci ei I-au pronuntat numele în ultima lor suflare pentru că ei știu că El este Calea. Cinstit să le fie numele eroilor căci ei ne-au scos lacrimi false la aducerea aminte și tot ei au privit cum le transformăm locurile de liniște în centre urbane din verde, gri și negru. Atât de mult negru. Negru din care noi ne tragem bucuriile plăpânde și bolnave, negru în care respirăm, negru în care credem că vedem un soare dimineața și la amurg, negru în care ne înecam crezând că visăm, negru în care ardem, crezând că trăim, negru în care cântăm, crezând orice, negru în care ne pierdem, crezând că evadăm. Negru existând într-un punct pe carapacea unei țestoase.
Livada (3)
July 14th, 2009
“Nu incerca sa zbori… Nu e clipa sa poti descoperi cunoasterea.”
Soapte, voci in mintea dinaintea visului
“E vremea…” Voci si mai puternice. Si lumea e o iluzie in mijlocul unei ameteli puternice, ca o cascada de imagini.
O fetita alearga dupa parasutele minuscule ale unei papadii, prin livada insorita plina de meri copilarosi, in floare. Dar printre meri, tenebrele capata viata si se preling pe iarba, capata energii noi cum sereunesc pe dupa arbori, urca pe radacini, pe trunchi, coboara la loc printre firele de iarba in mii de forme. O ceata invizibila ochiului, o forta a antimateriei care, daca ar fi vrut, ar fi schimbat destinul universului in acea livada de meri. Diavolul este cele mai surprinzatoare forme, iar groaza nu vine din cele mai urate aspecte ale existentei universale.
Ruine. Orasul in ruine! Armatele invingatoare trec prin mormane de moloz si vieti care au fost odata zambitoare, apoi gri, ca sa isi dea seama prea tarziu de lipsa unei constiinte de sine. Puterea de a lupta contra asupritorilor veniti de departe, mai departe decat visele pot ajunge, mai departe decat povestirile pot imagina lumi. Si chiar mai departe decat Dumnezeu isi putea imagina propria putere. Alti zei, alti Dumnezei, atotputernici, cucerind orice, civilizatie dupa civilizatie. Si unde sunt zeii? Unde sunt credintele? Chemate in spirit si in frica, au incetat sa existe, sunt doar tablouri in sala patimilor omenirii.
Noua civilizatie venise cu intentii bune. Acum se zvonea, nimeni nu vazuse, dar lumea vorbea ca noii veniti beau sange de fiu de om. De varsta cea mai frageda. Si ca il lasa pe prunc sa sangereze viu, iar ei trec pe sub fiinta tinuta de un vraci al lor si se scalda in sangele lui. Victorie! Gustul sarat-cald al sangelui imbata mintile zburand, iar pasta de ciuperci fierte luata de la localnici deschide mintile sa zboare catre paradisul negru-gri. Sangele copiilor curge in palme de visatori la glorie in aur. Palmele se freaca de chipuri, iar noile fizionomii sunt deosebite prin lumina intunecata care le iese din ochi. Sangele copiilor sclavilor nostri! Gustul sarat-cald al victoriilor, dinaintea aurului care ne va curge printre degete. Midas? Un biet jidov camatar. Suliti strapung trupuri atat de tinere, iar lichidul rosu inchis izbucneste liber pentru placerea si visurile stranii ale unei civilizatii recente. Venim!
As vrea sa imi pot edita visele. Sa le pot desena asa cum vreau eu, cu culorile mele preferate, cu nuante necunoscute ochiului uman, cu caldura din ele, cu gustul din ele, cu muzica din ele. Sa ii pot spune ca am visat-o intr-o livada de pomi necunoscuti noua, pomi care cresc repede sub norii tulburi care vin acum.
Umbra ei ii ramase in urma si ii oferi tot ei un sarut adanc, dar inexistent in carne, un sarut ca un hau, ca o prapastie infinita si totusi un punct, un sarut ca o dovada a eternitatii materiei in raport cu sufletul. La inceput a fost materia.
Soarele a fost acoperit de valul mortii, iesind din sate si cetati. El privea spre lumina difuza. Puse palmele una langa alta iar prin fanta dintre degete, vazu chipul ei. Pana cand?
Cine ii va spune libelulei ca in jurul ei se schimba lumea, ca dimineata s-a nascut in gradina unei civilizatii, iar seara moare in curtea alteia? Cine ii va arata muntelui ca ieri ne tine umbra noua, vii si dornici de a ii canta cuvinte, iar astazi ne va fi drumul spre soare? Cine le va sopti stelelor ca la noapte sufletele noastre vor trece printre ele? Cine ii va spune ei ca am murit sarutandu-i fruntea?
Razboinicul aztec se gandi apoi la cantecul de lupta antic si porni pe ultimul lui drum pe pamant, cu sulita in mana dreapta si culori magice pe piele.
“Nu mi-e frica de moarte, iar teama de disparitie imi da disperarea pentru a lupta! Noi nu vom disparea vreodata!”
