Nimic
August 16th, 2010
Totul se porni deodata, fara ca el sau ea sa isi dea seama de ce intampla exact. Strazile, cladirile, masinile dispareau ca desenele de pe asfalt sterse de apa de pe furtun. Iar oamenii… Oamenii dispareau intr-un urlet care se transforma in vuiet. Iar el/ea asista neputincios/a. Pentru ca acum stia ca de-acum incolo totul se va schimba. Inceputul sau sfaristul lumii. Inca nu era decis/a.
Nicio ploaie fara nori, deasupra dealurilor si vailor si doar un balon care se ridica printre picaturile de apa.
Niciun zambet in fata vetrei din casa batraneasca, pentru ca ingerii se vor lupta in rai.
Niciun ren nu va trage o sanie in Laponia, pentru ca povestile vor avea acelasi final.
Niciun spic de grau nu va deschide diminetile. Valhalla fara glorie.
Nicio privighetoare nu va canta oda naturii, cerul fiind prea albastru. Atat de albastru incat se transforma in negru.
Nicio serie de aplauze la finalul unui film.
Nicio litera in vreo carte, niciun mar in vreun pom asa cum nimic nu putea spune anecdotele vantului.
Niciun pian la cel care locuieste deasupra in serile de toamna. Care toamna?
Niciun apus fara valuri izbite de vreun tarm.
Totul se naste dintr-un nimic infim spre minus infinit pentru ca totul sa se prabuseasca in acelasi nimic infim spre minus infinit.
Marele Război
June 8th, 2010
Roţile camionului Ford (de-o generaţie cu începuturile Marelui Război) se îngropau în bălţile drumului care se desfunda lent. Lent precum viaţa care trecea printre firele de iarbă înaltă şi deasă ale stepei întinse pe mii de kilometri pătraţi.
Dacă nu era chiar infinită.
Pentru că soldatului aşa îi părea, atunci când se oprise din marş ca să împingă Fordul. Erau mulţi tineri, cam toţi până în 20 de ani, corpuri purtând speranţe la începutul războiului, acum purtând oameni maturi. Şi resemnaţi că războiul pe care îl începuseră nu avea nimic în comun cu ceea ce învăţaseră la şcoală despre cavalerism şi onoare, că dincolo de tranşee, de găuri de bombe, de cadavre, de sârmă ghimpată, de gloanţe şi cartuşe eşuate în pământ, de schije şi câte şi mai câte, erau alţi tineri. În oglindă, tineri identici, cu dorinţe ca ale lor, dar aşezaţi geografic dupa alte graniţe. După alţi politicieni, după alte hărţi, după alte mame, dar dupa aceleaşi principii ale războiului ca unică şansă de a îţi demonstra unicitatea, naţionalitatea.
Atâta teorie, când firele de iarbă şi buruienile se unduiau încet în marea de culoare incertă cu tente de verde. Când mirosul naturii multimilenare umplea simţurile şi motorul camionului care începuse să se mişte împins de la spate şi de chiotele de încurajare ale soldaţilor epuizaţi.
Soldatul privea cum mâinile i se unesc cu fierul şi ştia că dacă ar fi vrut, în acel moment, ar fi putut ridica maşina cu mâinile lui şi să o îndrepte spre soare. Să îi ofere lui Ra ofrandă pentru a îl ruga să oprească toat această nebunie a războiului.
După ce ruşii ieşiseră din război, lumea o luase razna în această parte a Europei şi aliaţii de ieri dimineaţă, acum erau nişte dezertori fără vreo lege.
Ra, dacă l-ar fi ascultat, dacă ar fi existat, ar fi fost de acord cu această ofrandă. Pentru că orice zeu născut de sufletul omului ar fi înnebunit de durere să vadă atătea furnici făcându-şi atât de mult rău unele altora. Şi dacă ar fi ştiut ce va urma, cu siguranţă ar fi acceptat cadoul din metal şi alte elemente componente ale camionului Ford.
Care acum se îndepărta uşor, scoţând un fum care îneca pe cei din urma sa. Pentru că dacă ar fi existat o urmă de Zeitate a binelui în acei ani, ar fi pus capăt nebuniei. Dar cum zeii îi lăsasera ca mai demult, pe oameni, să îşi rezolve treburile între ei, cei din urmă trebuia să se descurce. Dar, se pare, nu făceau o treabă minunată…
Soldatul îşi îndreptă spatele şi simţi cum ies din el aripi. Părea că efortul de mai devreme îi dăduse puteri noi, se simţea revigorat şi, într-un fel, eliberat. Aripile lăsau o umbră pe pământ şi parcă soldaţii îl priveau cu teamă, dar, în acelaşi timp, cu respectul purtat cuiva cunoscut de pe front.
Îşi simţea mâinile mai lungi şi mai puternice, cu solzi până pe degete şi gheare ca de vultur. Dădu din aripi o dată şi vântul trecu mai repede prin stepă, parcă încerca să fugă de ceva. Încercă să îşi ia arma de după umăr ca să se aşeze pe marginea drumului; era la capătul puterilor. Dar în locul puştii simţea doar o dâră, un fir de plumb topit care se prelingea pe el. Îşi dădu seama că hainele pur şi simplu explodaseră de pe el. Corpul i se lungi. Totuşi nu era speriat şi se simţea doar normal.
Tâmpla îi pulsa cu bătăi de ciocan industrial şi ştia că i se transformă oasele capului şi fizionomia. Închise ochii de durere şi încercă să urle. Văzu că soldaţii se uită către el speriaţi şi nemişcaţi. Deşi ar fi trebuit să fugă, erau înţepeniţi precum în legende, de către un cântec.
Dădu încă o dată din aripi şi firele de vegetaţie din stepă se culcară şi mai mult.
…
Răul.
…
Noaptea din fiecare.
Este în noi, ca o undă. Ca o vibraţie venită dintr-un lucru, un obiect apropiat, poate cel mai banal, dar acea banalitate poate ascunde hăul. Hăul în care cădem atunci când credem că lumea se termină. Şi pentru asta, am vrea să luăm un pumn de pastile sau să sărutăm cu viteză asfaltul care se vede şi care se apropie, se apropie şi mai mult, nu!, vreau să trăiesc!, vreau să trăiesc!, nu mă pot opri, asfaltul se apropie, o lovitură, o zguduitură, o secundă de durere. Şi linişte. Linişte neagră ca un sunet îngust.
Un zgomot ca un bruiaj care pătrunde pe sub linişte, un sunet de intonaţie joasă.
Linişte.
Soldatul stă pe un scaun într-o încăpere cu un geam pe care nu se vede o imagine clară. Pare un film sau doar nişte copaci înnegriţi, fără frunze, pe un câmp plin de oseminte şi drapele rupte. Undeva, nişte ruine. În altă parte, nişte tunuri dezafectate de pe care nişte corbi pândeau vreo fărâmă de carne de pe oasele care ieşeau din pământ ici şi colo.
Linişte.
Răul priveşte de acolo de unde îl fixam cu ochii. Prin privirea noastră intră în noi. Intră în noi şi ne opreşte respiraţia.
Stând pe scaun, soldatul încearcă să întindă o mână spre geam şi prin faţa lui se coboară o cortină din fragmente din viaţa lui şi din vieţile tuturor din batalionul lui, din armata lui, din armatele aliate şi din armatele inamice. Mii şi mii de imagini infime.
O umbră ca o baltă apare sub cel care stă pe scaun, pregătită să înghită urmele de explozii de viaţă din organism.
Un zumzet pastelat puternic, dar abia perceptibil face inima să vibreze anormal şi e aproape să o arunce în aer.
Încearcă să atingi răul şi simţi cum te curentează, dar nu te aruncă pe spate, ci te ţine prins acea forţă. Răul intră în tine.
Fiori. Transpiraţie rece. Puls accelerat. Respiraţie rapidă. Fiori mulţi prin mâini şi pe spate.
Tremuri.
Aer rece inspirat pe nări.
Linişte.
Curenţi în tot corpul.
Un ţiuit ca de tensiune, în urechi, şi dureri surde în tâmplele care aud zgomote.
Răul e in noi, răul e peste noi. Răul e în spate şi îl simţim acum.
Dar cum îl descoperim? Cum îl deosebim? Cum ne îndepărtăm de el?
Întotdeauna se află un pahar de apă, pe o măsuţă din apropiere. Picioarele ei sunt rădăcini de stejar sau brad. O înghiţitură. Apoi, alta. Şi încă una. Cana e golită.
Inspiri adânc şi toată negura se scurge din tine până când ce a fost înainte e doar o altă pagină. Cu sau fără semne.
Prin noi se scurge însă şi timpul care nu aşteaptă să bem din cana de alături.
…
Soldatul muri pe front, undeva, într-un tranşeu din vestul Europei, sau poate supravieţuise şi îşi întemeie o familie într-un sat pierdut într-un câmp infinit.
Din spatiu
June 5th, 2010
Visele si visurile sunt nave spatiale care fac trafic unei baze spatiale aflate undeva intr-un spatiu infinit, indefinit, departe de orice urma a Pamantului unde m-am nascut, unde ne-am nascut, in mantaua caruia ne-am scurs milenii dupa milenii.
Oceane de lacrimi si nori de sperante, amestecati, transformati sau diluati, pierduti sau colorati pe mari intunecate sau in orizonturi de campii nesfarsite.
Departe de pietrele care se desprind din munte, dar atat de inauntrul mirosului de vid, de liniste, de pace, de intuneric primitor si plin de ganduri ca dincolo de fiecare cerc al trecerilor prin gaurile negre se afla altceva.
Aici, atat de departe de tot ceea ce eram odata, speram sa gasim ceva nou, ceva care sa faca fiinta noastra sa renasca, acel ceva care sa faca umanitatea sa devina ceea ce filosofii antichitatii, filosofii apostolici sau filosofii moderni din fum de salon de secol 19 au sperat: utopia.
…
Alergam prin spatiu, in minuni ale tehnologiei care sunt departe de ceea ce am lasat pe Pamant in urma cu nici-nu-mai-vrem-sa-stim-cate-generatii. Calculam orbite si traiectorii care sa ne poarte catre un nou portal un portal catre un nou vis sau un alt cosmar, dar orice altceva merita fata de liniaritatea unei vieti tinute sub cheie precum o melodie intr-o cutie muzicala. Note care sa iasa doar atunci cand sunt eliberate, care evadeaza atunci cand copilului i se face o surpriza. Cele care se nasc sunt abrupt intrerupte si se intorc in cutie. Ce se intampla cu ele? Desigur, mor in cutie, in timp ce copilul si parintii se bucura de alte cadouri, de alte cutii, de alte melodii, de alte imagini, de alte mirosuri, nu de cel de vopsea si lac de fabrica. Noi incercam sa eliberam toate notele din toate cutiile muzicale din lume prin dorinta noastra de libertate si dorinta de a descoperi mereu lumi noi. Si daca nu reusim sa le eliberam fizic, macar sa le oferim acest omagiu. Libertate muzicii libere!
Cand eram mic ma gandeam ca atunci cand voi trece printre stele, ele imi vor aparea precum figuri efervescente si pe care va trebui sa le evit in zborul meu. Dupa ce am inceput sa calatoresc printre ele, am inceput sa ma gandesc cum ar fi sa pot zbura pana aproape de ele, ca punctele sa devina intr-o clipita, sori imensi sau planete pe moarte. Dupa ce am reusit si asta, am dorit sa pot ajunge pe o stea. Dupa ce am ajuns pe o stea, mi-am dorit sa ii pot vorbi. Dupa ce i-am vorbit, mi-am dorit sa o pot simti. Poate atunci cand vom simti o stea, vom fi devenit deja una.
Mai este timp pana atunci, sunt atatea calatorii care pot uni stelele in constelatii de aventuri si descoperiri.
Nu au fost putine dati cand dintr-un spatiu infinit am intalnit un spatiu finit, un spatiu de doua dimensiuni, plin de monstri de carton care vorbeau puternic si se miscau anevoios dar constant. Monstri din carton, inofensivi la prima vedere, dar atat de periculosi prin hipnoza pe care o provoaca discutiile lor, amagirile lor, promisiunile lor.
Am intalnit in calatoriile noastre cateva astfel de universuri, semn ca Marele Creator, aflat undeva in spatele scenei, a pregatit Universurilor si astfel de bi-dimensiuni pentru a isi arata puterea sau a ne face pe noi sa ne gasim puterea. Puterea de a ramane noi insine, puterea de a ne opune cu fiecare celula unor sisteme simpliste si care supravietuiesc pe o piramida a faptelor care le sunt doar incretituri de carton. Papusari care trag firele organismelor din carton ne-au promis sisteme de valori si cuvinte frumoase, dar nu ne-au putut promite vise. Nu ne-au putut promite dimineti de vara si fulgi de iarna. Am plecat mai departe in cautarea unei lumi noi, unei lumi care sa ne poata absoarbe visele si visurile si din ele sa faca lumea pentru care precursori au ars pe rug, din Cehia pana in Spania, din Albion pana in insule pierdute in palma albastra.
Note de pian care vin de-acolo, de unde stim, intra prin noi si se duc incotro trebuie sa ajungem. Din pacate, nu putem vedea daca ele s-au oprit sau isi continua dansul prin univers. Muzica pe care o simtim in varfurile degetelor atunci cand tastam mecanismele navei care ne va ridica spre o noua calatorie. Muzica pe care o auzim in casti atunci cand ne-am ridicat si suntem fixati deja pe traseul prin vidul din jur.
Astazi este mereu.
Astazi pornim motoarele, dupa o pauza pe un corp spatial straniu, plin de praf. Iar prin praful pe care il ridica si amesteca navele noastre, undeva, departe, as putea jura ca se vede ceva ca o lacrima albastra, parca o amintire sau doar o iluzie.
Sunet
March 18th, 2010
Mi-e dor de liniste.
Dincolo de sfarsit
October 21st, 2009
Liniile albe se pierd în urma mea. Liniile albe se pierd in ființa mea. O stare de calm mă însoțește credincioasă de fiecare dată când ele se succed. Poate ar trebui să mă opresc cândva, să spun “Stop!” destinului și să îl fac să tragă pe dreapta. Fiul Vant al zeilor din jurul nostru imi trece printre geamurile întredeschise ale mașinii care se pierde în zorii zilei spre evadarea mea.
Se ridica de langa mine, un suflet. Altul. In alta dimineata. In aceeasi viata. In aceeasi viata in care pugatoriul e doar un parc imens in care stiu orice luminis. Si pe care il descopar, totusi, mereu.
Am obosit sa aud voci, voci care nu sunt ale mele, voci care urla continuu dupa ajutor. Din peretii camerei ies maini care ma sugruma si imi murdaresc visurile noaptea, imi doresc cosmaruri pentru ca din ele ma trezesc, imi doresc sa avm doar o luna noaptea si nu 4, imi doresc sa avem stele si nu un cer gri, imi doresc sa dorm linistit. Langa tine. Unde esti?
.
“Circul e in oras!” Copiii alearga in toate directiile, chemandu-si prietenii sa vada minunea: animale, oameni ciudati, clovni, magicieni si cate si mai cate care le vor colora viata cateva zile in anul acesta. An care poate ca va trece ca toti ceilalti peste aceasta mica localitate, aflat dincolo de un mare oras, la dreapta din drumul principal, dincolo de un camp, dincolo de o trecatoare, dincolo de o padure, dincolo de o apa mare, dincolo de o alta padure care pare ca nu se mai termina, dincolo de un deal, dincolo de alt deal mai inalt ca primul, iar la poalele lui se afla rupta de lume o comunitate de oameni. Cum au ajuns ei acolo, poate scrie undeva in arhiva primariei. Dar unde e primaria? Nimeni nu cunoaste sensul acestui cuvant, toti se ghideaza dupa ce le spune cel mai batran om dintre ei, care nu mai aude si vede de peste zece ani. Sau sa fie mai mult? In fine, ideea este ca batranul ar sti tot ce trebuie stiut pentru a ghida aceasta comunitate. Iar in curand va trebui sa isi desemneze un succesor pentru ca trebuie sa ii conduca, nu-i asa?, cineva priceput, cineva gospodar care sa ii indemne cand sa planteze, respectiv sa culeaga recoltele. Cineva trebuie sa ii conduca.
Dar circul este o lume aparte, de care cei mari nu ii lasau sa se apropie, niciodata nu existasera contacte intre copii si membrii circului, nu mai mult decat dialogul dintre un clovn si un subiect ales aleator din public. Ochi ii priveau din cusca tigrului si copiii se uitau curiosi, putin speriati, dar dornici sa revada saritura animalului frumos colorat prin cercul de foc. Era singura lor placere pe an, an care se scurgea la fel ca toti ceilalti ani.
Si nimeni nu putea spune de cand vine circul in oras, era o traditie pe care o mostenisera de generatii. La fel, nimeni nu putea spune exact care e placerea acestui circ (aparte de copii), stiau doar ca e ceva important. Cel mai important lucru, ceva care poate ca avea de-a face chiar cu venirea lor aici. Sau poate ca nomazii acestia cu circul erau singurii care ii le aratasera strafundurile lumii in care existau.
.
Sa intri intr-un muzeu si sa fugi voci din tablouri, urlete ale statuilor care isi intind gatul spre cer, strigand dupa ajutor. Primele dati esti speriat, apoi te obisnuiesti. La un moment dat razi de situatia in sine pentru ca, mai apoi, la celelalte vizite sa incepi sa le simti adancurile durerii. Sa le privesti si sa le iei in brate, sa le simti racoarea trupului, inima pulsand dincolo de piatra, panza si lemn. Sa te confunzi cu ele, sa dispari precum un Dorian Gray, in lumea lor desenata de cineva, de un creator. Candva, pentru a isi defini dorinta de exprimare asupra unei forme mai mult sau mai putin brute. Iesirea din muzeu e dificila, mereu alta, niciodata cu energie ramasa. Ce simti acolo, in muzeul straniu al trairilor umane, este menit sa ne faca sa constinetizam ca traim?
“In seara aceasta, circul va prezinta….” afisul marturisea. Un spectacol unic, ca toate de pana acum. Un spectacol unic intr-o seara ca oricare alta.
.
Atunci, in seara aceea, m-am ratacit pe drumul care ducea spre orasul X si dupa ce am trecut prin paduri, dealuri si rauri, de le-am pierdut sirul, am ajuns aici, in localitatea aceasta, rasarita de nicaieri. Undeva, in stanga, pe un camp, am observat asezarea unui circ: un cort mare, custi de animale, alte acareturi. Lume imprastiata. Am intrat in oras si putinii oameni care erau pe strada nu ma priveau ca pe un strain. De fapt, nu ma priveau deloc. Ma gandeam unde sa ma opresc sa cer o informatie, dar nimic de genul hotel, benzinarie sau supermarket nu se ivea in centru. Iar un astfel de orasel nu iti ofera perspective deosebite dincolo de strada principala…
.
Ii va parul negru, precum cerul dintre punctele luminoase care sunt stelele si privirea plina de candoare si bunatate si simt mii de sageti care ma strapung. Nu vreau sa stiu ca nu exista viata dincolo, nu vreau sa stiu ca pot disparea intr-o zi si sa trec in alta lume in care nu voi mai avea sanse ca ea safie langa mine. Atatea ganduri si poate nici nu exista, poate nici nu existam.
.
Priveste!
.
Zgomotul circului se auzi deodata mai puternic si puteam privi in dreapta cum se casca o straduta intre case si care duce spre zona luminata a parcului nomad de distractii. M-am indreptat spre zona respectiva, satul de atatea priviri pe furis sau care ma evitau. Cineva tranti un oblon la un geam pe straduta pe care mergeam si asta ma facu sa grabesc pasii. Ma apropiam de circ, ma apropiam din ce in ce mai mult cand lumina lui ma invada pe mica alee. Nu stiam ce se intampla, parca simteam cum ma topesc si ma scrug in pamant, printre iarba si bulgari de pamant, printre vietati fara priviri spre intunericul atotputernic. Lumina care ma arunca incolo era puternica si am incercat sa ma tin de un perete dar nu puteam nici macar atat. Peretii erau plani, la 90 de grade, pamantul era perete, cerul ma privea dintr-o parte si am crezut ca acolo totul se sfarseste si nu intelegeam nimic. Un chip de clovn ma privea plangand-razand. La naiba! Un clovn sa ma priveasca in clipele astea. Si rand pe rand, aveau sa vina si mai multe figuri de circ: scamatori, animale, echilibriste. Toti ma priveau, iar o fata tanara, nu imi dadeam seama ce rol are in circ, imi lua pulsul.
Realitate?
Un far intr-un truc si multa, enorma oboseala acumulata de pe un drum atat de lung, prea lung, mult prea lung.
.
Ma visam la tara, undeva pe un camp si priveam cerul de sub un copac, printre ramurile sale, cu mirosul graului secerat, mirosul pamantului energic, mirosul aerul cald si uscat, mirosul tulpinii pe care urcau furnici, mirosul frunzelor pe care le batea usor o adiere, mirosul soarelui care imi inchidea ochii, mirosul vietii indepartate.
.
Am inchis ochii si am inspirat. M-am trezit pe un pat de paie, intr-un fel de cort unde se mai gasea un cal ganditor care privea prin fanta de la intrare spre agitatia de afara. Era destul de linistit, ma gandeam chiar ca in tot calmul lui sa nu imi faca un cadou nepretuit. Mai mult cu gandul la substante moarte iesind din cai vii, am invins durerea de cap, m-am ridicat in capul oaselor si am privit si eu afara pe un gemulet. Lumea se stransese gramada in incinta circului si parca tot orasul era acolo. Privirile acum erau relaxate, nu pareau bastinasii inabordabili de mai devreme. M-am ridicat pe varfuri pentru a vedea de ce erau toti stransi, parca in jurul a ceva. Sau cuiva. “Cuiva” pentru ca distingeam, din ce in ce mai clar, vocea ciudata a cuiva. Era o voce pitigaiata! Destul de amuzanta intreaga imagine. Era un pitic! Un pitic cu niste pantaloni verzi (stereotip!), o tunica albastra cu gluga si un par tinut tepi. Si vorbea atat de straniu.
“Domnule pitic, ce tot spuneti dumneavoastra acolo?” M-a pufnit rasul. Acum regret asta, dar atunci mi se parea atat de amuzanta imaginea. Pentru ca demonul ala mic m-a auzit si s-a uitat fix spre mica fereastra prin care il priveam. Si a naibii nebunie, calul disparuse, iar in locul lui aparuse un tip cu un fel de sulita in mana si care ma privea cu niste ochi care ma patrundeau, provocandu-mi o teama neobisnuita. Am incercat sa imi mentin calmul, dar nu doar piticul ma privea, blocandu-ma, dar si lumea stransa, mai ales ca farul de mai devreme, acum cu o intensitate scazuta, era fixat pe cort. Deodata, niste malaci care probabil ca strambau fiare, iar in timpul liber, gaturi de datornici, daudra la o parte acel „perete” de cort si eram deja un spectacol pentru multimea stransa. Ce m-a pus pe ganuri pentru o fractiune de secunda, in acele secunde de acrtiune, erau privirile asistentei. Cu exceptia piticului care avea felul lui infiorator de a ma privi, restul se uitau mai mult din obligatie, parca. Ochi goi, fara lumina, ochi ai unor oameni care sunt condusi de ceva care le oprima dorinta de a trai. O imagine, un fior, m-a trezit la realitate urletul piticului.
„Acum, cum te aperi?”
Recunosc ca pe moment nu stiam ce sa ii raspund, pentru ca nu ii stiam acuzele. Dar de ce aveam sentimentul ca stiam la ce se refera? De ce stiam ca nu sunt ceea ce par a fi si ca totul e infinit mai complicat decat pare? De ce aveam atat de multe amintiri, deodata, in minte si in suflet? De ce aveam o lacrima?
Stiam, in Groapa Marianelor a sufletului meu, ca nu trebuia sa fiu acolo, ca totul fusese un accident, dar in acelasi timp eram si sunt constient ca nimic nu e intamplator.
.
Sunt intr-un vis, in care alerg mereu intr-o gara mica, de provincie, dupa un tren, vreau sa scap dintr-o zona comuna. Si mereu, mereu, mereu, mereu pierd trenul. Visul se repeta la nesfarsit; poate pana la nasterea lumii.
.
Iar astazi stam aici si privim catre inceputul unei noi lumi. Ne-au strans pe toti, incearca sa ne spele mintile, iar asupra multora au reusit. Ma uit deopotriva la demoni care au infricosat sute de ani imaginatia, ajunsi bieti fermieri in acest loc indepartat de lume. Ingeri demni care au adus stiri si au schimbat soarta bataliilor priveau fara continut catre nicaieri. Iar eu, ratacit aici, in acest loc incredibil scriu la lumina stelelor, abia descifrand literele ceea ce vad. O a treia Putere, ceva despre care nici ingerii sau demonii nu pot vorbi, creaturi ale visului, fiintei, imaginatiei si supranaturalului, inchise intr-un loc. Lucru ciudat, se putea imperechea si apareau copii, iar batranul despre care stiam ca ii conduce era doar vorbe care umblau din gura in gura. Fara puteri, aveau imaginatia bogata si deveneau oameni slabi, atasati unui zvon. Mereu ne rugam la supranatural sa ne ajute, incercam sa alungam ceea ce credem ca ne face rau. Dar daca mai exista o cale? O alta dimensiune, ceva ce nu putem cuprinde cu mintea, ceva ce transcede dincolo de fenomenele pe care le-am transpus in religii? Am putea sa jsutificam atatea razboie malefice in numele unor credinte? Atata jihad si atatea cruciade, incotro? Atunci vom fi mici.
Oare unde este Dumnezeu?
Mi-am tot pus intrebarea asta (si, mai mult ca sigur, si ei), in anii in care am stat acolo, in anii in care o fiinta umana ratacita, pe un drum laturnalnic, printre forme de relief variate, dincolo de sfarsitul lumii si inainte de nasterea ei, a scris aceste randuri, inconjurata de creaturi odata atotputernice, acum umanizate.
.
Nu stiu cat o sa raman aici, trebuie doar sa ma integrez.
